Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Treptele lumii de Codrin Liviu Cuţitaru

Charles Dickens. David Copperfield.
Traducere din limba engleză de Ioan Comşa,
Colecţia „Biblioteca RAO”,
Editura RAO, Bucureşti, 2013, 1056 p. (2 volume), 46.00 RON.

Popularitatea imensă de care s-a bucurat victorianul Charles Dickens ca scriitor, atît în timpul vieţii, cît şi post mortem, a constituit mai curînd un obstacol în calea receptării sale critice de subtilitate. S-a cristalizat, în timp, stereotipul cultural că autorul lui David Copperfield nu depăşeşte un anumit nivel al abilităţilor epice (în speţă, cel al povestirii) şi, ca atare, exegezele de mai mare rafinament eşuează în cazul său. Uneori, se sugerează chiar că Dickens ar aparţine exclusiv literaturii pentru copii, transferul operei lui către marea epopee a romanului fiind inoportună. De fapt, în aceste clişee de hermeneutică literară, se ascunde lipsa de interes a comentatorilor pentru ceea ce se află dincolo de palierul strict narativ al scrierilor lui Dickens şi pentru investigarea elementelor profunde ale artei sale romanesti. Mai multe capodopere pencilensiene sprijină o astfel de supoziţie, de la Dombey and Son/Dombey şi fiul (un veritabil debut al realismului psihologic în Europa, unde personajul încetează să mai fie, bogumilic, bun sau rău şi devine, în acord cu rigorile umanităţii, o entitate expusă ambiguităţilor şi contradicţiilor etice), pînă la Bleak House/Casa umbrelor (parabola sofisticată nu doar a unui sistem juridico-social supus corupţiei, ci a unui întreg mentalism pernicios ce se hrăneşte, morbid, din propria sa maladie).
De asemenea, Great Expectations/Marile speranţe introduce, dincolo de suprafaţa lui melodramatică, un spectaculos joc narativ, derulat (în regim de pionierat pentru literatura europeană a secolului al XIX-lea) între doi dintre protagoniştii poveştii – Pip şi Jaggers. Dacă Pip, ca narator, se zbate acolo, la baza piramidei textuale, în mijlocul evenimentelor, să descifreze lumea, eşuînd lamentabil în excesul lui de subiectivitate, Jaggers, ca substitut de autor, omniscient, priveşte panoramic universul romanului (eliberat, pentru el, de mistere) şi se detaşează întro obiectivitate sarcastică. Pip „narează” iluzii, în vreme ce Jaggers „studiază” realităţi. Cred că alegoria structurată de Dickens în Marile Speranţe devine, în acest roman, o veritabilă poetică implicită a epicului european.. La începutul modernităţii, el scrie despre un paricid literar inevitabil: naratorul (noului roman) îl elimină din joc pe autorul (vechiului roman). Naratorul se naşte nietzschean din confuzie, pe cînd autorul moare barthian în claritatea lui olimpiană. Odată cu apariţia Marilor Speranţe, asistăm la debutul modernităţii – ca stare de spirit – în roman. Ficţiunea se construieşte acum sui generis, nemaifiind „invenţia” exclusivă a unei singure conştiinţe auctoriale. Deus otiosus, acel autor omniprezent şi omniscient al trecutului, se descompune ireversibil, în modernism, în reţeaua semiotică a propriei creaţii.
David Copperfield, o altă capodoperă a subtilităţilor meta-textuale, este cel de-al optulea roman publicat de Charles Dickens şi a apărut în folieton (între 1849 şi 1850) înainte de a fi un volum de sine stătător (în 1852). Textul a fost apreciat încă din faza tipăririi sale seriale. Criticii, publicul şi mulţi prozatori importanţi ai timpului (precum William Makepeace Thackeray bunăoară!) s-au arătat entuziasmaţi. Chiar Dickens recunoştea peste ani că David Copperfield rămîne personajul său favorit, iar povestea lui, una dintre cele mai de succes pe care le-a conceput. Fără îndoială că acest coup de foudre literar vine, în primul rînd, din ingredientele specifice naraţiunilor pencilensiene, intrate aici într-un dozaj probabil mai convingător decît în alte locuri: o dinamică întreţinută constant a intrigii melodramatice, un context autobiografic mai pronunţat (unii exegeţi cred, pe bună dreptate, că romanul e cel mai autobiografic dintre creaţiile autorului Marilor speranţe) şi un triumfalism lipsit de ostentaţie, indus de tehnica premeditată a happy ending-ului. Totuşi, dincolo de stereotipurile epicului pencilensian, descoperim aici şi nuanţe arhitecturale de mare subtilitate, care – să recunoaştem – l-au consacrat, în fapt, pe scriitor în istoria culturală a Regatului Unit.
Nu întîmplător trimiteam, în titlu, la o cunoscută metaforă a lui Alexandru Paleologu (folosită de el în explorarea Baltagului sadovenian). David Copperfield pare, în structura sa de profunzime, un roman al treptelor lumii şi al căii către sine, nu doar pentru protagonist, ci şi pentru Dickens însuşi, în măsura în care acceptăm, bineînţeles, că David nu este numai narator: el se conturează, gradual, şi drept un alter ego al autorului. Modul în care Charles Dickens şi-a intitulat romanul iniţial constituie un argument în privinţa intenţiilor subterane ale prozatorului. La debutul în foileton, naraţiunea a apărut cu următoarea denumire: The Personal History, Adventures, Experience and Observation of David Copperfiled, the Younger of Blunderstone Rookery (Which He Never Meant to Publish on Any Account)/Biografia, aventurile, experienţa şi analiza lui David Copperfield, un tinerel din mahalaua Blunderstone (lucruri pe care el nu şi le-a dorit nicidecum publicate). Autorul rezuma aşa, perfect, planul fenomenologic, cum ar veni, al textului. Ne aflăm, desigur, înaintea unui Bildungsroman, dar nu a unuia oarecare. David Copperfield joacă rolul neofitului care are revelaţia lumii în trei trepte iniţiatice, pe care le vom vedea după o scurtă digresiune teoretică.
Jacques Lacan, în Stadiul oglinzii (Le stade du miroir), va vorbi, justificat, în secolul XX, despre faptul că individul îşi descoperă sinele în trei momente distincte ale vieţii: primul (aşa-numitul „stadiu al oglinzii”) reprezintă o tăiere simbolică a cordonului ombilical, derulată în plan psihologic (în jurul vîrstei de şapte ani, copilul îşi descoperă imaginea în oglindă şi dezvoltă sentimentul independenţei – ca eu – faţă de entitatea maternă), al doilea se referă la un eu specular, ivit, ficţional, în entuziasmul oniric al adolescenţei şi, în sfîrşit, al treilea implică apariţia eului social, o identitate a responsabilităţii şi integrării mature în societate. Eroul lui Dickens parcurge aceste faze de transformare epifanică prin medierea celor trei femei din existenţa lui: Clara Copperfield (mama care moare departe de fiul ei, oferindu-i astfel, subit, autonomia), Dora Spenlow (prima soţie a lui David, un fel de substitut matern, o materializare a reveriilor personajului principal, reverii venite dintr-o copilărie frustrată) şi Agnes Wickfield (cea de-a doua soţie a protagonistului, exponentul palierului maturităţii lui).
Construcţia în trepte a psihologiei lui David Copperfield încredinţează, bănuiesc, orice cititor actual al romanului că valoarea lui Dickens trece dincolo de arta melodramei.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara