Numărul curent: 42

Semn De Carte:
Tren de plăcere de Daniel Cristea-Enache


În ultimii ani, Bucureştiul vechi, neatins de planurile cincinale ale comunismului şi răsfăţându-se cu o denominaţie măgulitoare (micul Paris), a devenit o temă de studiu, de amplă cercetare. Volume atât de diferite în formula şi structura lor precum cele scrise de Ioana Pârvulescu, Adrian Majuru şi Dan C. Mihăilescu împart un acelaşi personaj de aer şi pavaj, analizându-l din multiple perspective şi prezentându-l cu consideraţia pe care o merită. Dacă Oraşul lui Adrian Majuru e unul al întâlnirii dintre Orient şi Occident şi al contrastelor violente, speculate masiv de autor, cel conturat de Ioana Pârvulescu ,foşneşte din centru până la mahala", ca o ediţie de lux a unui tom plin de surprize. Întoarcere în Bucureştiul interbelic iese dintr-un impresionant efort documentar de critic şi istoric literar, pentru care aspectul sociologic e secundar. Miza cărţii este aceea de a desface societatea românească interbelică în articulaţiile sale, pornind de la centrul ei trepidant şi expresiv. Zumzetul viu al epocii apare printr-o desfoliere răbdătoare a ziarelor şi revistelor interbelice (gazetăria oferind, cum scrie Mihail Sebastian, ,un contact direct, amplu şi ascuţit, cu viaţa, cotidianul şi psihologia"), dar şi a jurnalelor şi memoriilor, cărţilor de interviuri şi anchete literare, la care se adaugă albume foto şi almanahuri, conferinţe radiofonice şi casete cu înregistrări, anuare statistice (...) Prin consultarea tuturor acestor surse, autoarea se adânceşte voit într-o experienţă a detaliului semnificativ şi evadează din prezentul metropolei noastre într-un trecut al ei mai bun. Diferenţele frapante între ieri şi azi o fac să vorbească despre ,străinătatea aceluiaşi oraş": sentimentul straniu că te afli într-o lume românească, dar străină, cu reguli complet diferite şi un alt cod socio-cultural. (Pentru cel ce a vizitat, în străinătate, oraşe după care Bucureştiul s-a inspirat arhitectonic, senzaţia e şi mai curioasă: te simţi acasă şi totuşi nu, baţi cu pasul bulevarde familiare, de negăsit în urbea natală, extensii, vai!, ipotetice ale unei istorii contrafactuale.) Şi mai interesant este că mersul înapoi, în timp, nu proiectează o peliculă ştearsă, veche, care să ne dea prin contrast confortul interior al progresului. Civilizaţia şi cultura, în sens larg, se dispun mai degrabă pe celălalt talger al balanţei bucureştene şi româneşti, în dreptul unui deceniu (1925-1935) aproape neverosimil prin viteza edificării şi modernizării societăţii autohtone. Nici o inflexiune sămănătorist-tradiţionalistă, cu perceperea Capitalei ca o Sodomă înghiţind şi batjocorind destine, nu apare în desenul pe cât de curat, pe atât de coerent al Ioanei Pârvulescu. Dimpotrivă, oraşul ,răsfoit" cu dragoste şi atenţie distributivă are un avânt al dezvoltării cuceritor la propriu şi la figurat. Surpriza este de a vedea, într-o carte centrată pe un subiect interbelic, cât de avansate sunt în anii '30 structurile şi obiectivele lumii urbane, cât de rapid e ritmul în care vechii Bucureşti, scufundaţi în noroaie şi gunoaie ancestrale, se înalţă pe schelele unei metropole - pe atunci - futuriste.

Este epoca unei aproape depline sincronizări cu Occidentul: sincronizare în instituţii şi în idei, în industrii şi în arte, în mentalităţi şi în aspiraţii, din care E. Lovinescu face axa întregului său sistem critic. Autoarea volumului de faţă se înscrie, la rândul ei, pe acest vector ,ofensiv", civilizator, scoţând în prim-plan figuri şi voci ale Noului, scriitori, arhitecţi, ingineri şi edili mergând în sensul progresului. Nu întâmplător, creatorii cel mai frecvent întâlniţi în această originală Întoarcere... sunt Arghezi, Camil Petrescu, Felix Aderca şi Mihail Sebastian, Lovinescu însuşi, adică tot atâţia exponenţi ai modernismului şi oponenţi virulenţi ai tradiţionalismului. Mai rar apar avangardiştii (cu excepţia lui Geo Bogza), poate pentru că excesele lor debordează din cadrul unui liberalism consistent, dar moderat, democratic. Soliditatea instituţiilor şi exhibiţiile rebelilor merg mai greu împreună. Cât despre punctele de vedere şi argumentele partidei ,reacţionare" (cu N. Iorga şi Nichifor Crainic în poziţii dominante), acestea se pierd cu totul în frenezia cu care lumea veche, antebelică, la belle époque, e substituită şi topită în amintire de les années folles interbelici. În 1920 urmele secolului 19 sunt încă adânci. Peste numai un deceniu, situaţia este radical diferită: ,Urmele secolului al XIX-lea sunt încă puternice la 1920. La începutul interbelicului, Iacob Negruzzi, secretarul Junimii, este încă martor al schimbărilor literare şi apucă, la bătrâneţe, mai bine de jumătate din perioadă, după ce prinsese, în fragedă tinereţe, paşoptismul, iar la maturitate junimismul. Este aproape neverosimil că ochii lui, de om născut în 1842, au parcurs pe viu cele mai importante etape ale literaturii române, strângând anii şi evenimentele ca o istorie literară şi că în anii '30 ai secolului al XX-lea răspundea încă la anchete literare. Dintre cei pe care i-ar fi numit contemporanii săi nu mai trăia decât Slavici, dar oamenii din generaţiile mai noi le păstrau amintirea şi dădeau interviuri în care îi pomeneau. În 1920 Coşbuc murise de numai doi ani, Titu Maiorescu de trei şi Caragiale de opt. Este şi anul morţii lui Macedonski, eveniment de toamnă târzie, ieşit parcă din Noaptea sa de noiembrie. (...) În 1930 cele mai multe dintre numele pe care numai iniţiaţii le ştiau cu zece ani în urmă sunt cunoscute, editate, eventual clasicizate. Mai e puţin până la cel mai fertil an al romanului, 1933, iar scriitorii sunt mai activi ca oricând. Mai toţi fac şi publicistică, sunt citiţi, desenaţi şi pozaţi în revistele literare, pe scurt, sunt cunoscuţi. Generaţia nouă se strânge la Bucureşti şi se afirmă zgomotos. Adolescenţii din 1920 şAnton Holban, Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher, Geo Bogza, Octav Şuluţiu, Eugen Ionescu, Constantin Noica...ţ scriu deja toţi, în 1930, unii au debutat cu cărţi, alţii sunt gazetari sau îşi pregătesc intrarea în viaţa literară. Secolul al XIX-lea, atât de vizibil şi de prezent la 1920, nu mai există decât ca material didactic. Cu excepţia lui Iacob Negruzzi, care se încăpăţânează, încă, să fie viu, figurile literare ale secolului al XIX-lea sunt statui, străzi şi tomuri legate, în bibliotecă." (pp. 318-319). Rămâne aşadar bătrânul fost secretar al ,Junimii" să măsoare, prin propria experienţă, amplitudinea schimbărilor petrecute. O evoluţie rapidă, în jurul lui, un salt revoluţionar (în termeni lovinescieni) ce precipită şi ecranează, totodată, pulberea veacului anterior.

Iată efectul paradoxal, la lectură, al acestei cărţi deosebit de frumoase. Filigranul său nu e unul retro, iar trenul de plăcere pe care îl luăm, cu ea, spre anii interbelici nu ne duce înspre o epocă a domnişorului Ionel Georgescu, aflat sub oblăduirea unei gramamŕ, ,mamiţa mamiţichii puiului". Plecăm de pe o altă linie - chiar dacă în aceeaşi direcţie -, cu un tren de mare viteză, contemporan cu Ford; asistăm la meciuri de foot-ball, la partide de box, la câte un dancing îndrăcit, întretăiat de conversaţii existenţialiste; contemplăm eforturile ,primarului Târnăcop", infatigabilul Dem I. Dobrescu, de a face din Bucureşti o Capitală realmente europeană; şi ne uimim de prestidigitaţiile lui Arghezi, care ,transformă în literatură tot ce atinge". La autorul cuvintelor potrivite, contorsionate până scot scântei, arta şi tehnica nu se mai exclud: sunt feţe ale aceleiaşi monede, una suportul celeilalte, ambele, expresii ale spiritului creator: ,Scânteia, ca un punct de myosotis, aprinzând amestecul gazos, va determina detunătura în tempo alternativ, calculat, a exploziei motrice. (...) În sala de ajustaj, mii de curele, de transmisii, sute de strunguri şi de maşini fantastice, pentru lucrat orizontal, oblic, vertical şi circular materia diamantină, dau atelierului fără margini aspectul unui parlament al industriilor universale". Ioana Pârvulescu ştie să caute şi să găsească asemenea ,detalii", făcând dintr-o cantitate brută de informaţie oferită de biblioteci şi arhive o lume vie, aproape stranie, veche şi nouă în acelaşi timp, cunoscută în datele istorice, mai puţin captată, de obicei, în vibraţia ei. Paginile cărţii sunt pline de fragmente şi scene scuturate de praful timpului şi rotite într-un carusel strălucitor, aflat în plină activitate înveselitoare. De altfel, în cadrul fiecărui capitol (Politicale, Amor, Timp liber, Tehnica şi oraşul, Cărţi şi gazete, O zi ca oricare alta, Un chip ca oricare altul), începutul unei secvenţe reia sfârşitul celei precedente, într-o continuă mişcare ondulatorie, cu schimbări inteligente de perspectivă. Odată ce prindem jocul serios al autoarei, nu ne mai surprinde atât de mult translarea celor două elemente, vechi şi modern, pe care o realizează. Ritmul sincopat al jazz-ului interbelic împinge ,menuetul lui Pederaski" în literatură, nostalgică sau comică, după caz.

O carte care se citeşte cu delectare şi profit intelectual, datorată uneia dintre cele mai oneste şi mai pregnante voci ale generaţiei critice intermediare.