Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Trei eroi înrudiţi de Radu Cernătescu

Cu exact zece ani în urmă semnalam în „Luceafărul” prezenţa în piesa Ruy Blas (1838) a unor structureme esenţiale ale basmului cult românesc Harap Alb (1877). Întrebarea cum şi când s-a produs această contaminare a imaginaţ iei hugoliene cu structureme folclorice româneşti îşi găseşte abia acum răspunsul.

Harap-Alb într-o piesă hugoliană

Înainte de toate, propunem cititorului cu presupusa lectură la zi a piesei hugoliene să remarce împreună cu noi că motivul central din Ruy Blas este, ca în Povestea lui Harap-Alb a lui Creangă, o substituire, un quiproquo în care eroul lui Hugo, pornit să cucerească „o Regină”, se dovedeşte a fi sluga (mai târziu, dovedit nobil) care şi-a schimbat, la fel ca în Harap- Alb, hainele cu intrigantul Don Salust, în rolul „spânului” din basmul românesc. Dintr-un clar şi voit proces de înnegrire, eroul lui Hugo este mereu îmbrăcat în negru, ajungându-se uneori la ciudate indicaţii de regie, în genul: „trebuie să poarte un halat negru peste costum” . Mai mult, „contele” Ruy Blas, tocmai s-a întors „din Indii” – cum se spune în Actul V, 5 – pentru „salvarea unui neam”. Tot India apare şi în prima variantă a primului act, terminată de Hugo pe 5 iulie 1838, dar rămasă în manuscris, unde se spune că Don Cézar însuşi venea din Indii: „Madrid depuis vingt ans me croit mort dans les Indes”. Mai mult, Hugo ţine să sublinieze că Ruy Blas este conducătorul unor negrii: „Ruy Blas: La uşă stau de veghe doi paznici negri, muţi,/ Iar eu sunt şeful-acestor doi servitori temuţi” . Calcurile continuă cu încercarea la care este supus Ruy Blas, de a aduce de dincolo de „culmi de munţi”, dintr-o „grădină’ al cărei gard trebuie sărit o „floare cu foile argintii” (II, 2), consună flagrant cu încercarea eroului nostru popular de a aduce din „grădina ursului”, dintr-un îndepărtat „ostrov”, când nişte „salăţi foarte minunate”, când o „floare de argint”, ca în unele variante sud-dunărene ale basmului. La fel de elocventă ne pare şi similitudinea dintre „Sfânta Duminică”, care deghizată într-o cerşetoare îl ajută pe Harap-Alb, şi personajul lui Hugo: „o babă, o cotoarbă/ C-un nas cât o pătlăgică şi cu tulei în barbă” (IV, 4), care-i mijloceşte lui Ruy Blas întâlnirea cu Regina.

Cui îi e frică de omul negru?

Aşadar, două spaţii culturale complet diferite, unul romantic, altul folcloric, s-au întâlnit pe deasupra barierei lingvistice în marginea unui arhetip narativ, un pattern comun rămânând ascuns sub obsesia disimulantă a două conştiinţe creatoare. Trecând în revistă un répertoire de surse şi martori ai inspiraţiei celor doi autori, am ajuns la concluzia că singura ipoteză plauzibilă pentru această înrudire imaginativă se cere căutată în jurul celor 10.012 versuri care compun celebrul poem epic Erotokritos al poetului cretan Vincenzo Cornaro. Găsim aici, în finalul părţii a IV-a şi începutul părţii a V-a, un fragment ce reuneşte date istorice despre asediul Atenei de către vlaho-bulgari cu structureme ce trimit direct la basmul cult Harap Alb. Pe scurt, fragmentul ne propune un viteaz cavaler cu pielea albă „ca marmura” şi păr auriu, care află două izvoare fermecate. Într-unul dacă se spală, se înnegreşte şi devine „foarte negru” şi „negru complet”, în celălalt, îşi recapătă culoarea iniţială. În alte variante, eroul primeşte de la o bătrână vrăjitoare două poţiuni magice cu acelaşi efect. Înnegrindu-se, nobilul Erotokrit devine pentru o vreme un viteaz „harap”, termen care are în variantele greceşti exhivalentul de „sarazin” (v. IV, 958), lexem păstrat întocmai atât de prelucrarea lui Dionisie Fotino (Neos Erotokritos, 1818), cât şi de traducerea lui Anton Pann: „un strein negru, cei zic, ca’r fi Sarakin”i. După episodul înnegririi, „Poetul” (actant în propriul poem) îl substituie pe „albul” Erotokrit cu „negrul” Kritidis, nume care nu este decât deformarea numelui iniţial al eroului. Pentru ca deghizarea să fie perfectă, pe lângă faptul că Erotokrit devine „negru ca un abanos” şi „îi crescuse părul şi barba mare’n obraz”, el îşi preface şi glasul: „şi vorbea ca un guşat/ Şi nu putea să’l cunoască nici ceia ce l’alăptat”ii. În alte variante, Erotokrit schimbă hainele cu un ţăran sau se dă drept un priceput vraci întors din Indii, ca în romanul popular Filerot şi Antusa, pe care folcloristul Moses Gaster îl vedea „identic lui Ierotocrit”iii. De remarcat că aici, în anonima prelucrare românească cunoscută sub numele Filerot şi Antusa (Ms. BAR 1374), după spălarea cu apa din fântâna fermecată, eroul se transformă explicit într-un „harap”. În fine, deghizat în „sarazin” sau în „harap”, viteazul Erotokrit câştigă mâna şi inima prinţesei Aretusa. Aceasta se întâmplă însă numai atunci când, cu ajutorul doicii, el aduce prinţesei un vechi inel cu trandafir, „Făcut cu delicateţe’n chipul unui trandafir/ Împrejur cu diamanturi şi’n mijloc cu un zamfir”iv. Inel pe care Erotokrit l-ar fi găsit într-o grădină.

Eminescu şi Erotokritos

În Ţările Române, circulaţia lui Erotokritos începe în epoca fanariotă, şi nu atât datorită formei tipărită la 1713 de editorul veneţian Antonio Bortoli, cât mai ales printr-un complex de variante şi manuscrise greceşti „care au introdus – se plâng cercetătorii – o multitudine de greşeli, schimbări, variante şi coruperi”v. Primele traduceri româneşti (în proză) datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ele ne arată cum interesul pentru povestea lui Erotokrit şi a prinţesei Aretusa nu s-a limitat la cunoscătorii de limbă greacă din principate, ci a cuprins toate straturile societăţii româneşti. Cea mai populară traducere rămâne însă adaptarea în versuri făcută de Anton Pann pe la 1837 după prelucrarea profesorului său, Dionisie Fotino. Intitulată Noul Erotocrit, varianta Fotino-Pann a inspirat poezia Văcăreştilor, a îmbogăţit repertoriul lăutăresc şi a făcut ca Erotocrit să devină cea mai cunoscută „poveste de amor” din perioada Regulamentului organic. Teatrul lui Alecsandri o menţionează ca pe lectura de căpătâi a protipendadei moldave, personajul Tarsiţa din Boieri şi ciocoi întrebând retoric pe la 1859: „Ai cetit pe Erotocrit?” (act II, scena 8). Folcloristul Moses Gaster semnalează şi el neobişnuita aderenţă a poemei cretane în principate, arătând în Literatura populară română (1883) că însuşi „D. Eminescu posed un fragment manuscript dintr’o traducţiune română de la 1812 întitulată: Istoria Aretusi şi a împăratului Iraclie, tatăl său, a lui Ierotocrit şi a lui Pezostrat, tatăl său vizirul”vi. Ar putea fi vorba chiar de fragmentul publicat de Gaster cu chirilice sub numele Erotocrit şi Aretusa în volumul II din a sa Chrestomaţie română (1891: 178), fragment adnotat de folclorist ca datând de la „c. 1800”.

Ce se ascunde dincolo de erudiţia fantezistă a lui Victor Hugo

Aşadar, Creangă avea toate premizele şi condiţiile pentru a manifesta un interes particular în privinţa popularei poveşti neogreceşti despre „harapulalb”. Alta a fost însă situaţia receptării poemei cretane în Franţa lui Victor Hugo, acolo unde, pe marginea unor traduceri, totuşi fragmentare, s-a acreditat ideea că poema cretană nu ar fi decât renaturarea unei surse franţuzeşti. Desconsiderat şi redus la o simplă prelucrare, Erotokritos nu putea să figureze în lista de lecturi documentare din nota care însoţeşte ediţia princeps a piesei lui Hugo. Mai mult, nota parcă vrea să ascundă sub o „érudition fantaisiste” adevărata sursă de inspiraţie hugoliană. „Nu există în Ruy Blas niciun amănunt de viaţă privată sau publică, de interior, de mobilă, de blazon, de etichetă, de biografie, de cifre sau de topografie, care să nu fie în mod scrupulos exact. Astfel, când contele de Camporeal spune [...], se poate consulta Solo Madrid es Corte... Când don Salluste spune [...], nu aveţi decât să recurgeţi la registrul senioral. Când lacheii din actul patru spun [...], se poate deschide cartea de numismatică publicată sub Philippe IV en la imprenta real. Şi aşa mai departe pentru restul. Autorul putând multiplica la infinit asemenea gen de observaţii”. De altfel, de la ediţia a doua, nota a fost retrasă chiar de autor:

După cum arată N. Cartojanvii, sursa principală a lui Erotokritos este romanul cavaleresc provensal de secol XIV, Histoire du tresvaillant chevalier Paris et de la belle Vienne, fille du daulphin de Viennoys, tradus în limba franceză şi imprimat la Anvers, în 1487, de Pierre de La Cépède. Istoria cavalerului Paris şi a frumoasei Vienne a cunoscut un enorm succes, cu numeroase editări şi traduceri – de exemplu trei ediţii apar doar în Paris într-un singur an, 1835. Într-una din ele, editorul remarcă, legat de popularitatea ronabului cavaleresc, că „nici Percival, nici Tristan, nici chiar Lancelot nu au avut pe baniera lor bibliografică atâtea ediţii şi traduceri cum are cavalerul Paris”viii.

Privind comparativ romanul lui Cépède şi poema cretanului Cornaro, lipseşte din Istoria cavalerului Paris tocmai episodul transformării eroului în viteazul „sarazin/ harap”. Mai mult, în textul francez, sarazinii sunt duşmani de moarte ai lumii apusene, motiv de injurioase epitete, precum: „ces chiens Sarazzins”ix...

Iată pe scurt, pasajul din textul francez, cu lupta lui Paris cu sarazinii, care ar corespunde fragmentului din Erotokritos despre lupta eroului cu împăratul Vladistratos din Vlahia şi omorârea nepotului acestuia, Aristos, şi el un pretendent la mâna prinţesei Aretusa. După ce pleacă pe o corabie cu mărfuri, ajutat de un prieten, Messire Berthon de Piccamale, Paris ajunge cu bine „en Romanie”x – în Bizanţ, adică. Aici, eroul debarcă la „Constantinoble”, unde află că Papa Innocentius, Regele Franţei şi alţi principi apuseni, printre care şi delfinul de Vienne, tatăl iubitei sale, porniţi în cruciadă împotriva „arapilor (Sarazzins)”, au căzut prizonierii „unui sultan din Egipt (ung souldan en Babilone)”xi. Şi asemeni lui Erotokrit, care se luptă cu vlahii ce asediază Atena, viteazul Paris se luptă cu sarazinii din Alexandria. Diferenţa stă, deci, în proiecţia temporală a celor două istorii. Dacă Erotokritos viza anul 1230, an în care Ioan Asan II le Blas cucerea Adrianopolul şi asedia Atena, Istoria cavalerului Paris situează suficient de convingător acţiunea în timpul celei de-a patra cruciade (1198), condusă de Papa Inocenntius al III-lea, când Apusul a intenţionat eliberarea Ierusalimului cucerit de sarazini printr-o debarcare în Egipt. Pentru istoricul N. Bănescuxii, prezenţa vlahilor în Erotokritos ar fi dovada că ipoteza lui Iorga privind latinitatea sud-dunăreană (vlahii) este corectă şi că la sud de Istru a existat un ducat distinct al vlahilor, numit Paristrion (în. gr., ‘dincolo de Istru’). Înglobat ulterior în Bizanţ, acesta ar explica şi ideea de negritudine în Balcani, acolo unde, basmele albanezilor vorbesc de „harapi i zi (arapul cel negru)”, iar cele ale aromânilor de un „Araplu, laiu ca tuciunile”xiii.

Concluzia noastră se limitează la biografia folclorică a celor trei eroi înrudiţi, Erotokrit, Ruy Blas şi Harap Alb, biografie comună presărată cu neaşteptate date istorice din perioada de faimă a imperiului vlaho-bulgar. A fost perioada care a contaminat nu doar folclorul balcanic, dar şi mitul itinerant al Regelui-Preot Ioan, mit din care s-a alimentat şi imaginaţia reproductivă a lui Victor Hugo. Proverbiala lui „fantaisie scientifique“, pe care critica a taxat-o ca pe „un modernisme naif“, asambla fapte disparate, dar exacte până la amănunt, cu un liant desăvârşit, fantezia autorului. Un autor care, cel puţin în piesa Ruy Blas, se arată sedus până la admiraţie de un mixt folcloric elaborat în creuzetul multietnic al Balcanilor şi răspândit de geniul unui poet cretan.

_____________

1 V. Hugo, Ruy Blas, indicaţii de regie la IV, 1 şi V, 1.
2 Ms. Ruy Blas, fol. 78b, în ed. Gustave Simon, Édition de l’Imprimerie Nationale, Paris, 1905, p. 462.
3 în trad. V. Stoicovici, I, 4; vide et III, 1, IV, 1.
i A. Pann. Noul Erotocrit, Tomul al cincilea, Sibiu, Gheorghis de Clozius, 1837, p. 8.
ii cf. idem, p. 33.
iii M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, I.G. Haiman, 1883, p. 129.
iv A. Pann. op. cit., p. 41.
v H. Pernot, Études de littérature grecque moderne, Paris, Librairie Garnier frères, 1918, p. 3.
vi M. Gaster, op. cit., p. 129-130.
vii N. Cartojan, Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, în Academia Română, Mem. secţ. lit., seria III, tom. VII, mem. 4, Bucureşti, 1935.
viii Histoire du chevalier Paris et de la belle Vienne, Paris, Crozet, 1835, p. 1.
ix idem, f. LVr.
x idem, f. LXIXr.
xi idem, f. LXXIIr.
xii v. N. Bănescu, La question du Paristrion ou conclusion d’un long débat, Communication lue à l’Académie Roumaine, séance du 2 Avril 1932, Bruxelles, Secrétariat de la Revue „Byzantion”, 1932.
xiii v. Per. N. Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1905, p. 1, 391, 395 ş.a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara