Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Trecerea lui Vargas Llosa prin România de Gabriel Liiceanu


M-a impresionat teribil, când am citit-o prin anii '70, o poveste a lui Mŕrquez în care era vorba despre un înger căzut în curtea unui ţăran. Şi pe care ţăranul, inventiv, îl închide într-un ţarc şi percepe taxă de vizionare. Pentru ţăran, valoarea optimă de întrebuinţare a îngerului era pitorescul lui.

Vargas Llosa a sosit în România sâmbătă 17 septembrie, către seară, împreună cu soţia lui, Patricia Vargas Llosa. Două posturi de televiziune - TVR 1 şi TVR Cultural, dacă nu mă înşel - au socotit că merită deplasaţi la aeroport câte un operator şi un reporter pentru a marca la telejurnalul de seară sosirea lui. M-am dus la aeroport să-i întâmpin. Şi aşa se face că am asistat la scurtul interviu luat scriitorului imediat după ieşirea din sala de bagaje. Este abordat de o tânără tunsă scurt, cu un microfon în mână şi urmată de cameraman. ,Domnule Vargas Llosa, aţi mai fost în România acum zece ani." - ,Da", confirmă Vargas Llosa. - ,Cum vi se pare că s-a schimbat România în aceşti zece ani?" - ,Mi-ar fi greu să vă răspund, întrucât încă mă aflu pe aeroport..."

Două zile mai târziu, PRO TV, în cadrul telejurnalului de seară, transmite de la Neptun, unde Vargas Llosa urmează să primească, din partea Uniunii Scriitorilor, premiul ,Ovidius". Prezentatoarea ştirilor ne spune că Marió Vargas Llosa (accentul ei e ca în vocativul românesc de la Maria: Marioo!), ,celebru scriitor peruan, a sosit în România însoţit de verişoara Patricia şi de a treia soţie". Ştirea mă lasă perplex şi mă duce cu gândul la Radio Erevan: e drept că Vargas Llosa nu a venit însoţit de două persoane ci de una, e drept că soţia lui Mario este chiar verişoara lui, Patricia, şi e drept că Vargas Llosa nu a avut trei mariaje, ci doar două. Dar în linii mari, ştirea e corectă. Apoi, după ce ne dă vestea cea bună privitoare la verişoară, soţie şi la cele trei mariaje, prezentatoarea continuă pe un ton galeş: ,Se pare" că ,Marió" este îndrăgostit de Shakira! După care, spre a ne convinge, imaginea se mută din studio în hotelul neptunian şi, în timp ce Vargas Llosa traversează holul însoţit de Patricia, este abordat de un reporter (nevăzut) care, plin de antren, îl întreabă pe celebrul scriitor peruan - evident, de faţă cu doamna - dacă e adevărat că e îndrăgostit de Shakira. Pe ultimele cuvinte ale întrebării, până să se dumirească Vargas Llosa despre ce este vorba şi să mediteze la un posibil răspuns, este montată o secvenţă cu o tânără îmbrăcată sumar în piei de leopard şi care se ondulează frenetic şi felin într-un clip muzical. E chiar Shakira! ,Shakira?, repetă Vargas Llosa. E cumva o cântăreaţă?" - ,Da, vine prompt răspunsul. Sunteţi îndrăgostit de ea?" Înţeleg. Era nevoie de ,ceva tare". E nevoie de ,rating". E nevoie ca micuţul ,Marió" să prindă contur în umbra protectoare a uriaşei Shakira.

În anii '80 citisem, ca mulţi din generaţia mea, Războiul sfârşitului lumii, în româna superbă a lui Mihai Cantuniari. A fost prima mea întâlnire cu Vargas Llosa. }in minte că la capătul celor 5-600 de pagini mi-a rămas un gust straniu, pe care la început mi-a fost greu să-l identific, pentru că nu avea nimic de-a face cu bucuria lecturii. Eram încă la vârsta când trăiam faptele de cultură ca ,fapte de arme" şi în fiecare carte citită vedeam o performanţă, iar în autorul ei, un concurent. Or aici, în cartea lui Vargas Llosa, cheful de a coborî în arenă şi de a-mi verifica piruetele comparându-le cu ale altuia îmi pierise cu desăvârşire. Isprava peruanului reprezenta o ieşire din scară. Ea îl muta pe autorul ei în ţinutul acela populat de personaje fabuloase care, chiar dacă erau, ca noi toţi, produse ale marii Faceri, făceau mereu aluzie la o altă dimensiune a lumii: una în care trăiau cei ce puteau la rândul lor, printr-o imitaţie divină al cărei mecanism rămânea un mister, să creeze lumea din nou.

Dar ce mă tulburase cu adevărat în cazul Sfârşitului lumii era că autorul ei nu era mort, aşa cum se întâmpla îndeobşte cu semizeii tradiţionali pe care îi numeam ,clasici". Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu, de a avea cu doar şase ani mai mult decât mine. Nu 100, nu 1000, nu 2500 de ani, ci doar 6. Timpul acela scurs cu miile sau cu sutele de ani şi care împingea existenţa autorului într-un trecut mitic, care o izola în stranietatea faptelor sale şi înălţa opera pe tipsia inaccesibilităţii ei, transformându-i geneza în mister, timpul acela - fie el şi doar de o sută de ani - menit să mă despartă ontologic de un personaj pe care de-acum nu-l mai puteam privi decât aşa cum priveşti turnurile catedralelor, cu capul răsturnat pe spate, dispăruse în cazul lui Vargas Llosa. Autorul Sfârşitului lumii - şi acesta era lucrul pe care, cu o uimire copilărească, nu reuşeam să-l înţeleg nicicum - putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciţi în secolul meu, deposedaţi de rama temporală a geniului şi speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui ,illo tempore" cu aceea profană a timpului meu.

Apoi, pe măsură ce-i citeam cărţile, altele şi altele, care veneau peste mine ca un şuvoi a cărui forţă părea că se amplifică neîncetat, senzaţia aceasta stranie că sunt contemporan cu cineva de la care, prin cine ştie ce întâmplare miraculoasă, întâlnindu-l şi chestionându-l, aş fi putut smulge cheia divinului mister se preciza şi mă neliniştea mai tare cu fiecare carte nou deschisă. Lituma în Anzi, pe care o citisem cu două-trei luni înainte de revenirea autorului ei în România, îmi provocase, prin perfecţiunea ei, o ultimă criză de admiraţie şi de umilinţă.

Şi apoi Vargas Llosa sosise pe neaşteptate, părând că se întruchipase din însăşi neliniştea primei mele lecturi. Apariţia lui avea ceva din frumuseţea unui ,dieu en crepuscule", cum mi-a venit să-i spun când l-am văzut la aeroport. ,Zeul în crepuscul" era ajutat de un post autohton de televiziune, două seri mai tîrziu, ,să treacă ecranul" ca adorator al Shakirei. Asta era, pentru jurnaliştii noştri şi pentru o nouă generaţie de necititori, Vargas Llosa. La conferinţa de presă de la Institutul Cultural Român, cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună a fost ,Ce crede maestrul despre jocul de fotbal?". Nici una dintre întrebări nu a avut nici o legătură cu vreuna dintre cărţile lui. Nu-mi rămânea decât să-mi consum, în stupefacţie şi melancolie, tęte-ŕ-tęte-ul meu cu el.

Patru secvenţe mi-au rămas din cele câteva zile în care i-am fost în preajmă. Prima. Stăm singuri la o măsuţă în barul hotelului Howard Johnson. Vreau să ştiu cum se poate scrie atât de mult (şi de bine!) într-o singură viaţă, aparenţele omului de lume - călătorii, interviuri, petreceri cu prieteni - fiind în acelaşi timp salvate. ,Scriind zilnic, scriind pur şi simplu zilnic. Când sunt acasă, lucrez de la 11 dimineaţa la 6 seara, zi de zi, cu o singură pauză scurtă pentru un prânz frugal. Şi când călătoresc lucrez. Şi aici, în hotel, am lucrat azi de dimineaţă două ore şi după masa de prânz o oră." Dar stări de spirit nu are? îl întreb. Melancolii, depresii, chefuri şi lipse de chef... - ,Sigur că am. Dar nu ştiu cine a spus că e de ajuns să priveşti intens un obiect pentru ca el să devină interesant. Însuşi privitul foii de hârtie te poate pune la treabă. Şi apoi - şi tonul i se încălzeşte deodată -, nu există lucru mai minunat pe lume decât scrisul! Este singura Ťorgie perpetuăť pe care şi-o poate oferi o fiinţă umană."

A doua secvenţă. Ieşim de la conferinţa ,Microsoft", unde Llosa a vorbit despre cărţile lui şi despre chipurile răului în lumea de azi. Facem câţiva paşi pe jos. Îi spun că Lituma în Anzi mi s-a părut desăvârşită. Un singur lucru am senzaţia că nu ar fi trebuit să se întâmple acolo. Devine brusc interesat: ,Care?" - ,Ideea de a o readuce înapoi pe iubita lui Carreńo. Cititorul n-o mai aştepta, păruse definitiv ieşită din scenă şi revenirea ei este ca un fel de bonus care ni se acordă după atâta dezolare şi suferinţă." - ,Dar asta şi e! O rază de lumină într-o lume care este cuprinsă treptat de noapte. Altminteri totul e prea cumplit, e insuportabil. Cartea sfârşeşte cu un act de canibalism şi cu destrămarea întregului univers. Oroarea nu trebuie niciodată să fie compactă. Trebuie să-i dai cititorului ceva, o scândură de care să se agaţe în acest ocean al dezolării. Rolul autorului nu este să-l tortureze pe cititor, ci, prin ficţiunea pe care i-o propune, să-l facă, într-un fel sau altul, să se simtă bine."

A treia secvenţă. Ne îndreptăm spre hotel. E seară şi ploaia, care nu conteneşte de trei zile, a încetat. Îl ajut să scoată din maşină darurile primite de la cititori: cărţi, broşuri, reviste... ,Se pare că cititorii dumneavoastră sunt toţi autori, îi spun în timp ce-i trec pungile de plastic. Bănuiesc că o să le lăsaţi pe toate la hotel." Se animă brusc şi îmi povesteşte că în timpul vizitei lui Evtuşenko în Columbia toţi poeţii columbieni au ţinut să-i dea cadou acestuia un volum de versuri cu dedicaţie. Şi, după ce Evtuşenko a plecat, 2000 de volume de poezie au fost găsite în camera de hotel. ,Ghiciţi unde! Sub pat! Toate sub pat! Vă imaginaţi? Două mii de volume sub pat!" Şi râde, cu un râs care pare să nu se mai oprească, repetând întruna: ,Două mii de volume sub pat! Imaginaţi-vă: două mii de poeţi columbieni!"

A patra secvenţă. Dineu final, cu câţiva apropiaţi. Spectacolul sejurului lui Vargas Llosa la Bucureşti s-a terminat. Mă aflu în dreapta lui şi îl văd din profil. E frumos, la cei 69 de ani ai săi. Stă uşor răsturnat pe spătarul scaunului, cu ochii închişi, şi ţine în mână cupa evazată a paharului cu vin roşu. Simt nevoia să-i mulţumesc, altfel decât printr-o simplă formulă, că a venit. ,V-am privit în toate zilele astea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om". Şi apoi îi spun ce mi-a trecut prin minte atunci când l-am văzut la aeroport, povestea cu frumuseţea zeului în crepuscul. Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi, cu o tristeţe în glas pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune: ,Dar sunt atât de bătrân, Gabriel, atât de bătrân!"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara