Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Trădarea criticii? de Gabriel Dimisianu


UN PRODUCĂTOR neobosit de surprize, în spaţiul nostru literar, este Nicolae Breban, autor acum al unei cărţi despre critică şi despre criticii din generaţia lui. Cine s-ar fi gândit? Şi-a intitulat cartea Trădarea criticii, un titlu despre care înclină să creadă că-i va şoca (irita) pe mulţi cititori : „Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi, dacă nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu".

Nu ştiu dacă va şoca (irita) acest titlu, dar nedumereşte întrucâtva. „Trădarea criticii" este o exprimare echivocă şi nu poţi să nu te întrebi: în fond cine pe cine a trădat? Critica a trădat sau critica a fost trădată?

Trecând de titlu, ne dăm totuşi seama repede cine a trădat pe cine, în viziunea lui N. Breban, mai ales că de la început prozatorul ne trimite la faimoasa La trahison des clercs a lui Julien Benda. Un reper lămuritor. Eseistul francez deplânsese, în anii 30 ai veacului trecut, angajarea intelectualilor, a cărturarilor (les clercs) în disputele politicii ale vremii, tot mai înverşunate, în polemicile sociale, în loc să se ocupe mai departe, cum ar fi fost bine, şi cum crede şi Nicolae Breban, „de principiile artei lor, de litera şi spiritul etern al imperiului cultural". Referirea e mai mult decât străvezie la starea de lucruri de la noi, de după 1989, când politicul a confiscat atenţia tuturor şi nu în ultimul rând pe a oamenilor scrisului. S-au dezinteresat, tocmai ei, de literatură, de cultură, le-au trădat, la fel cum făcuseră odinioară intelectualii dezaprobaţi de Benda (şi de Breban). Răsturnările de la sfârşitul lui 1989 au aruncat întradevăr, ne amintim, literatura în derizoriu, devenită neimportantă chiar şi pentru scriitori, chiar şi pentru criticii literari. Cel mult se vor interesa de literatura-document, de jurnale, de memoriile oamenilor politici sau ale altora, ca efect al faptului că aceste genuri fuseseră înainte aproape prohibite, sever cenzurate în orice caz.

Trădarea literaturii de către critică începuse însă mai demult, socoteşte Nicolae Breban, şi nu poate fi pusă numai în seama climatului de după 1989. Să spun însă mai apăsat, înainte de a vedea şi alte lucruri, că atunci când vorbeşte despre literatură şi critică Breban se referă, mai cu seamă, la literatura şi critica generaţiei lui. In special acestea îl preocupă, chiar dacă afirmă undeva că apartenenţa la o generaţie sau alta nu e semnificativă, că generaţiile nu sunt importante ci numai grupurile, grupările de literaţi şi artişti.

In anii 60-70, ai începuturilor lui Nicolae Breban şi ale „grupului" său (Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag), raporturile dintre literatură şi critică, dintre scriitori şi critici fuseseră cu adevărat bune, în ciuda vremurilor rele, sau tocmai pentru că erau astfel. Tinerii scriitori şi tinerii critici acţionau solidar, mobilizaţi de acelaşi ţel : ieşirea de sub opresiunea ideologicului şi afirmarea valorilor autentice. „Prietenii noştri, tinerii critici şi comentatori, ne-au simţit şi ni sau aliat şi, e drept să spunem, numai cu ajutorul lor a fost posibilă renaşterea literaturii şi artelor, sfâşierea chiar şi parţială, a vălului de fum şi pâcla densă ideologică... "

Rememorarea acestei faste conlucrări între scriitori şi critici, a vremurilor în care unii pe alţii se sprijineau, imprimă textului brebanian inflexiuni emoţionale.

Puţini sunt scriitorii de azi care să fi elogiat în termeni atât de decişi contribuţia criticii , rolul criticilor în propria carieră literară, cum o face Breban, orgoliosul până la aroganţă Nicolae Breban: „Da, falanga critică splendidă din jurul Gazetei... şi apoi al României literare de atunci, de la sfârşitul deceniului şapte, ne-a sprijinit, a crezut în talentul şi în capacitatea noastră de a învinge sistemul în punctul său nevralgic (...) au făcut posibilă renaşterea literelor, promovarea noastră, a tinerilor scriitori de atunci".

Dar aceasta a fost cândva. De atunci relaţia literatură - critică (scriitori - critici) s-ar fi tot degradat, în cuprinsul unui proces care continuă după decembrie 1989. Toţi criticii au trădat, într-un fel sau altul, „literatura vie", aceasta este teza axială a cărţii lui N. Breban, iar cele câteva portrete de critici vin să ilustreze, în fond, ipostaze
ale trădării. Sunt expresii ale admiraţiei şi ale iubirii intelectuale aceste portrete de critici, dar şi ale dezamăgirii şi frustrării. Cartea adună la nesfârşit reproşuri adresate criticilor, acelor critici, mai ales, pe care odinioară Breban i-a simţit alături şi pe care azi nu-i mai simte la fel. Au trădat, l-au trădat, în fine, spre paguba şi a literaturii şi a lor, cum Breban vrea să ne facă să înţelegem. Dar să vedem mai de aproape în ce constă trădările criticilor, astfel cum ne sunt dezvăluite în cartea de care vorbim.

Lui I. Negoiţescu i se reproşează că în „ne-terminata Istorie" nu a dat „schiţe biografice" ale scriitorilor incluşi precum şi „concizia extremă, lacunaritatea, insuficienţa şi lapidaritatea deconcertantă" a multor capitole din Istorie. Altă vină a lui I. Negoiţescu, împărţită însă, aceasta, cu Matei Călinescu, este de a nu fi scris nimic despre Îngerul de gips („...cei doi prieteni ai mei., Nego şi Matei, nu au scris nimic despre Îngerul..."). Argumentul prieteniei este de altfel mereu invocat de Nicolae Breban, cu o nedisimulată candoare, aş spune,ca termen legitim în relaţiile cu critica, cu criticii. De aceea îi şi apar mai multe şi mai grave „trădările" lui Matei Călinescu, resimţite cu atât mai dureros de Breban cu cât au pus în cauză nu doar credinţele literare, cândva împărtăşite de amândoi, ci şi prietenia. „Nimic mai greu decât să vorbeşti despre o parte din tine', astfel începe, dramatic, portretul dedicat lui Matei Călinescu, pentru a continua cu evocarea celor trei ani de reciprocă tatonare, până în 1961, de atunci începând prietenia de un deceniu şi mai bine, declinând şi stingându-se după 1973, anul în care Matei Călinescu emigrează în Statele Unite. Reproşuri : Matei a uitat „tinereţea românească", l-a uitat pe Nichita Stănescu, a uitat literatura română, el, unul dintre „cei mai lucizi critici şi cunoscători" ai ei. Este un anticomunist prea înverşunat, absolutizează răul, cum făcuse şi Eugen Ionescu, mergând până la „diminuarea meritului celor „. Mai ales în textul dedicat lui Matei Călinescu recurge Breban la figura retorică numită preteriţiune : afirmi că nu vei vorbi despre un anume lucru şi tocmai prin asta pui acel lucru în şi mai puternică lumină. Spun că nu spun, dar spun : „Nu, nu-i reproşez fostului meu prieten că m-a . E prea fin, prea nobil, pentru un act de felul acesta. Nici că m-a uitat".

Invocarea prieteniei trădate o regăsim în portretul făcut lui N. Manolescu, la fel de plin de amărăciune şi încă mai direct în acuze, pe alocuri vehement, aruncând provocări la confruntare deschisă, la coborârea amândurora în arenă: „...aşteaptă un pic ! Incă un pic, poate nu prea mult. Şi literatura română contemporană, scena, uneori turbulentă, a vieţii literare va fi în sfârşit de unul din actorii ei cei mai ... incomozi, atipici, imprevizibili ... nu ştiu. Alege tu epitetul potrivit ! Iţi las, iată, această alegere şi promit, cum am făcut şi în ultimele două decenii, să nu reacţionez imediat, indiferent de opinia ta. Oricât de ciudată, de dureroasă, de scandaloasă ar fi...". Reproşuri? Printre altele : „a petrecut mai bine de zece ani în politică, mereu în poziţie marginală", contribuind prin absenţa din viaţa literară la „dezorientarea" acesteia ; s-a înscris fără rezerve în „cercul de influenţă al dnei Lovinescu care ridica pretenţii de a face ordine în literatură"; şi-a îndepărtat „vechii consilieri (!) care îl îndemnau să-şi continue Istoria... întreruptă şi să respecte, măcar formal, valorile reale pe care el însuşi le-a încurajat sub comunism... "

Şi încă mai limpede: „Opera mea nu-i mai spune nimic, tocmai lui, celui care, cu doar câţiva ani înainte, părea uimit şi fermecat de unele performanţe ale romanelor mele".

Lui Lucian Raicu, despre care scrie cu cea mai mare căldură, îi reproşează excesiva prudenţă, reticenţa faţă de Breban în perioada în care acesta căzuse în dizgraţia regimului comunist („nu m-a mai comentat public, în scris, şi nici măcar nu m-a mai citat în articolele sale"), autoclaustrarea din anii exilului parizian. Eugen Simion,"spirit conservator în cel mai bun, mai nobil sens al cuvântului", care de mult timp nu i-a mai făcut lui Nicolae Breban „onoarea unui text exegetic", cultivă „o admiraţie rigidă" faţă de Marin Preda, neaducându-şi la zi cărţile consacrate scriitorilor români de azi. Mircea Martin a părăsit de mult critica de întâmpinare, retrăgându-se în „cercetarea domeniului estetic" şi în activităţi de editor. Eu sunt certat (nu e prima oară , dar pe bună dreptate !) pentru că nu am dat o „voluminoasă sinteză", eventual o monografie a romanului postbelic, iar Gheorghe Grigurcu, în treacăt, pentru că se consumă în nesfârşite atacuri la adresa lui Marin Preda şi Nichita Stănescu, în loc să redacteze „ample monografii" închinate literaturii actuale. Al. Călinescu, Cornel Ungureanu, Petru Poantă şi alţi critici pe care N. Breban îi preţuieşte au la fel vina de a se fi depărtat de „literatura vie". O excepţie : „fina, frumoasa şi energica Irina Petraş" care a publicat recent „o impresionantă Panoramă a literaturii române contemporane".

Bilanţul criticii e negativ, după cum se vede. Critica a trădat.

Ce-i de făcut ? E nevoie de un „nou paşoptism cultural", conchide Nicolae Breban, de o reaprindere a entuziasmului pentru literatură, pentru cultură, de un apel heliadesc pe care în final îl şi rosteşte : „ - Veniţi înapoi, spirite alese, în ograda atâtor splendide şi reuşite lupte, vise ale tinereţii noastre... "

Marele romancier li se adresează patetic măreţelor umbre dar odată ce au trădat ce se mai poate face ? Există însă şi azi critici, îl rog pe Breban să mă creadă. Ei nu au trădat, căci ar fi fost prea devreme. Toate la timpul lor.