Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Transparentă, aspră, vie: traducerea Infernului în hermeneutica lui Marian Papahagi de Grete Tartler

Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul,
traducere din italiană şi comentarii de Marian Papahagi,
cu o prefaţă de Irina Papahagi;
ediţie, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan,
2012; Bucureşti: Editura Humanitas.


Divina Comedie, ca şi Faust, ca şi alte câteva mari opere ale omenirii, ajutătoare la autocunoaştere (căci ce altceva este rostul vieţii decât înţelegerea propriului sine, astfel încât spiritul să ajungă a trăi în spirit – adică într-o altă lume, sau lumea cealaltă), rămâne unul dintre pragurile pe care nu oricare cititor izbuteşte să-l treacă. Interpretând-o, „tălmăcind-o”, cum îi plăcea lui Marian Papahagi să spună, traducătorii sunt cei mai norocoşi, cei mai apropiaţi de calea salvării – căci a porni spre înţelegerea „lumii celeilalte” ar putea fi, nu-i aşa, primul pas către mântuire. În ultimul an din mileniul trecut, în 1999, având şansa de a petrece mai multe seri sub acelaşi acoperiş cu Marian Papahagi, am discutat nevoia de a traduce – el simţea traducerea ca pe un act hermeneutic major, ca italienist medievist credea că e obligatorie abordarea Divinei Comedii. Eram amândoi de părere că traducerea de poezie trebuie să fie cât mai fidelă formei (cât sacrificiu fiind necesar pentru păstrarea rimelor aproape de original era una din temele noastre vechi, începută în 1976 la o întrunire organizată de Irina Petraş, şi soldată, din punctul meu de vedere, cu traducerea celor şapte mu’allaqate prin menţinerea monorimei originale, chiar dacă uneori pe sute de versuri). Marian Papahagi era curios de fondul arab din scrierile europene medievale, inclusiv din cele italiene, şi am convenit că, deşi el nu credea că între Dante şi Abu-l Ala’ al-Ma’arri (care descrisese cu câteva sute de ani înainte călătoria unui poet prin Infern şi Paradis) ar fi putut exista o legătură directă, în mod cert tomismul păstrase amprenta filozofiei arabe, iar Dante era un ştiutor al acestuia. Şi considera probabilă ideea că, datorită lui Brunetto Latini, Dante ar fi cunoscut Liber Scalae, despre ascensiunea la cer a Profetului Muhammad, care circula într-o versiune latină.
M-am bucurat deci să regăsesc aproape întru totul cuvintele sale, l-am reauzit parcă pe Marian Papahagi vorbindu-mi de teoria „firelor” trasate prin rime în Prefaţa Irinei Papahagi: „După cum îi plăcea profesorului Papahagi să spună în cursul seminariilor de lectura dantis, poezia medievală se scria ca în arabă, de la dreapta înspre stânga, de la rimă înspre corpul versului.” Incursiunea Irinei Papahagi, ea însăşi italienistă, în laboratorul traducătorului, atrage atenţia supra cuvintelor-cheie aflate în rimă: „Mă voi opri la primul cânt din Infern, unde avem o lungă listă de cuvinte care, deseori în rimă, conduc cititorul nu numai din primul tărâm de dincolo, ci şi de-alungul întregii călătorii. Cred că nu este inutil să amintesc centralitatea imaginii simbolice a pădurii, căreia îi sunt corelate pierderea şi spaima. Substantivele care susţin această imagine a «patimilor lui Dante» – viaţă, drum, pădure, cale, munte, deal, vale, moarte, ţărm, stele şi adjective precum dreaptă sau aspră vor reveni în alte cânturi, atrăgând atenţia şi încercând memoria cititorului, în jocul de conexiuni astfel create între episoade”. Cât de pertinentă, aş spune fundamentală este această observaţie, cititorul poate constata singur, comparând binecunoscutul început al operei lui Dante, în original şi în traducerile de referinţă ale lui Marian Papahagi şi Etei Boeriu:
„Nel mezzo del camin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura/ ché la diritta via era smarrita./ Ahi quanto a dir qual era è cosa dura/ esta selva selvaggia e aspra e forte/ che nel pensier rinova la paura!/ Tant’è amara che poco è più morte;/ ma per trattar del ben ch’i vi trovai,/ dirò de l’altre cose ch’i v’ho scorte”
Marian Papahagi: „În miez de drum când viaţa ni-e-mpărţită/ mă pomenii în beznă-ntr-o pădure/ de era dreapta cale rătăcită./ Ah, să spun cum era nu-mi e uşure / pădurea păduroasă, aspră foarte,/ ce-n gând presară iarăşi spaime sure. / Amară-i că puţin o-ntrece moartea: / dar ca s-arăt ce bine-n ea aflai/ voi spune ce mi-a scos în cale soartea”
Eta Boeriu: „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare/ ajuns, într-o pădurentunecoasă/ mă rătăcii pierzând dreapta cărare./ Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-apasă/ şi mă-nfioară gândul ei, ce cruntă/ mă-mprejmuia, ce-adâncă şi stufoasă./Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă/ dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, / de celelalte, amintire, cântă”
În traducerea lui Marian Papahagi este evidentă păstrarea sonorităţii aspre – oscura /dura/ paura, chiar dacă, prin imposibilitatea menţinerii în română a cuvântului duro, rolul asprimii îl preia cuvântul „pădure” (conţinând sonoritatea dure), şi este evidentă dorinţa sa ca textul italian să transpară prin toate sonorităţile româneşti, astfel încât cunoscătorul originalului să nu fie frustrat. În timp ce traducerea Etei Boeriu, fluentă şi foşnitoare, „cântă” plăcut auzului, dar – pentru cine compară – e un fel de „feminizare” a originalului.
Introducerea italienistei Mira Mocan, un studiu substanţial şi extrem de interesant prin aducerea în discuţie a celor mai recente comentarii (precum A. Prete, All’ombra dell’altra lingua. Per una poetica della traduzione, Torino, Bollato Boringhieri, 2011) atrage atenţia asupra simetriilor intertextuale danteşti echivalate de traducător, asupra preciziei filologice pe care Marian Papahagi o pune în slujba interpretării textului, în măsura în care „a traduce înseamnă a transforma în practică o formaţie lingvistică şi literară: de aceea este atât de strânsă legătura dintre traducere şi exegeză, dintre traducere şi hermeneutică... S-ar putea spune chiar că cea mai limpede interpretare a unui text este traducerea sa... traducerea poartă în sine forma primară, originară, fundamentală, a interpretării, adică exegeza”. Semănând întru totul cu autorul ei, erudit şi plin de viaţă, traducerea lui Marian Papahagi e parcă o ilustrare a cuvintelor lui Walter Benjamin despre această artă, care trebuie să fie transparentă, să nu acopere originalul, să nu-l umbrească, ci să lase asupra originalului, ca întărită prin propriile mijloace, „lumina limbajului pur”.
Despre aceste lumini şi umbre, accente şi „căderi” ale traducerii s-a discutat, de altfel, şi într-o Seară italiană de la Librăria Humanitas Kretzulescu, în care doamnele Smaranda Bratu Elian, Rodica Zafiu şi Doina Condrea- Derer, precum şi domnul C.D. Zeletin au trasat firele unei pasionante dezbateri: Traducerea, artă sau meşteşug? Accentuând ideea că „meşteşugul” e un termen valoros, Rodica Zafiu constata că destinatarul traducerii determină esenţial păstrarea sau pierderea unor elemente, şi că Marian Papahagi, adresându-se în primul rând specialiştilor, a păstrat, pe lângă monumentalitatea operei danteşti, aspecte stilistice şi registre ale limbii care trădează reacţia teoreticianului: „caz interesant de traducere-ecou care încearcă să recreeze sonorităţile şi de rescriere într-o română transparentă sub care se regăseşte italiana” (idee confirmată de înseşi cuvintele lui Marian Papahagi: „traducerea pe care o propun încearcă să menţină la locul lor obscurităţ ile şi reţine în vers absolut toate trimiterile la nume şi locuri, adesea eliminate din versiunile existente ”). Tot Rodica Zafiu spunea că deosebita atenţie acordată de traducător prozodiei vine dintr-un mare respect pe care cultura română îl acordă prozodiei – ceea ce, din punctul meu de vedere, este tot o moştenire orientală (în poezia arabă, persană, turcă, forma primează). Acest respect pentru prozodie, preluat şi de cultura italiană, i-a impus lui Marian Papahagi o hermeneutică în slujba artei, meşteşugul intervenind pentru păstrarea unei medii între „arhaizare” şi „familiarizarea” textului. Italienistul a găsit în mod ideal o cale de mijloc, neutră, în care sunt conciliate cuvinte vechi şi împrumuturi moderne, fără a da senzaţia de exces. De acord cu ideea de palimpsest, prin care să fie redată, subiacent, dinamica şi culoarea limbii din care se face traducerea, C.D. Zeletin sublinia cât de necesară este, pentru traducător, o vastă şi complexă cultură; din acest punct de vedere traducerea lui Marian Papahagi fiind o reuşită „virilă” (comparabilă, în opinia sa, cu unele nivele ale perfecţiunii atinse în această artă de către Coşbuc, asupra comparaţiei cu traducerea din Coşbuc apăsând şi comentariile Doinei Condrea-Derer).
Nu în ultimul rând, în această scurtă privire asupra incitantei traduceri a lui Marian Papahagi îşi are locul foarte adevărata părere a conducătoarei dezbaterii, Smaranda Bratu-Elian, privind locul traducerilor în cultura contemporană: ele dau pulsul lecturilor epocii, transformând exegeza în comunicare. Într-adevăr, dintr-o istorie literară în accepţiune modernă – care acoperă o epocă din toate punctele de vedere, prin studiile mai multor specialiş ti – nu poate lipsi cercetarea traducerilor, cu atât mai mult cu cât încă ne mai dorim să nu citim capodoperele (dacă n-o facem în original) doar în engleză.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara