Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Transcendentalul ca mișcare interioară la Kant și Hegel de Dragoș Grusea

Să-mi închipui un gest simplu: trag o linie pe hîrtie. Deși simplu, gestul e alcătuit din trei acte: trasarea liniei externe pe foaie, trasarea liniei interne în minte și putința de a face abstracție de linie pentru a da atenție numai actului trasării. Avem de-a face cu trei pași: trecerea de la extern la intern, abstragerea de la obiectul intern și obținerea actului în genere al trasării. Astfel am descris spațiul elementar în care se petrece actul simplu al trasării unei linii. Întrebarea care se ridică este următoarea: în ce loc al acestui spațiu ajung atunci când abstrag de la trasarea liniei interne? Căci nu mai sunt în afară, în mâna care trasează linia pe foaie, dar nu mai sunt nici înăuntrul minții prin care trece linia internă. Unde ești când nu ești nici în afară, nici înăuntru? (Dacă întrebarea vi se pare prea abstractă, e limpede că nu aveți predispoziție pentru filosofie). Dar să răspund: sînt într-un înăuntru sporit, într-un interior, care este condiția de posibilitate a internului și a externului. Abia acum începe filosofia, fiindcă acum mă aflu în locul transcendentalului. Pentru a schița natura acestei treceri, voi cita două texte paradigmatice despre coborârea de la intern la interiorul transcendentalului: §24 al Criticii rațiunii pure și ultimul capitol al Fenomenologiei spiritului.
Aceste două cărți sînt vârfuri ale gândirii filosofice post-grecești, adevărații fermenți ai revoluției filosofice din Occident. În secolul XIX însă, comentatorii l-au despărțit tot mai mult pe Kant de Hegel, întrucît ultimului i s-a reproșat că nu ține cont de lecția kantiană a limitării cunoașterii la experiența posibilă, fiindcă aduce în prim-plan o cunoaștere superioară, incompatilă cu progresul științelor. Această obiecție nu este justificată, întrucît în Fenomenologia spiritului nu este vorba despre cunoaștere, detaliu pe care exegeza l-a scos la iveală tot mai clar în ultimii ani. Totuși, îndoiala că Hegel ar veni în prelungirea lui Kant e întreținută de impresia pe care o lasă răsfoirea celor două cărți: ele par două lumi incompatibile.
Critica lui Kant pleacă de la modelul a trei discipline care au devenit științe: logica, matematica și fizica. Cercetînd structura acestor științe, Kant se străduiește s-o transfere în domeniul metafizicii. Cu alte cuvinte, vrea să facă din filosofie o știință. Kant nu prea dă exemple; acestea pot fi numărate pe degete: casa, apa înghețată, câinele, farfuria. În Fenomenologie lucrurile stau cu totul altcumva, Hegel pare că vorbește despre tot și toate: despre faptul că oamenii vor să își dea unii altora în cap, că se resemnează, se împacă, se prefac, se simt atrași unii de alții, vor să impună legi pe care apoi să le încalce, vor să creadă, să nu mai creadă etc. În plus, cartea conține o istorie a religiilor, în cadrul căreia întâlnim o istorie a teatrului grecesc, a declinului imperiului roman, a elenismului, un nou concept al trinității ș.a. Spre deosebire de Critică, Fenomenologia lui Hegel este plină de exemple, unele mai ușor, altele mai greu de identificat. De aci impresia că între cele două opere nu există o continuitate.
Și totuși, sînt două motive pentru care între ele există o continuitate indubitabilă. 1. La fel ca Schelling, Hegel încearcă să interpreteze filosofia transcendentală pornind de la transcendentalul facultății de judecare. El citește Critica rațiunii pure prin Critica facultății de judecare. 2. Kant e preocupat de transformarea subiectului în substanță, iar Hegel de transformarea substanței în subiect. Cele două lucrări parcurg același drum, dar în direcții diferite. Kant vrea să ajungă de la „condițiile de posibilitate ale experienței“ la „condițiile de posibilitate ale obiectelor experienței“ sau, mai exact, de la judecata categorică, cea care ține de structura subiectivității, la principiul permanenței substanței.
Drumul lui Hegel este invers, el pleacă de la substanță și ajunge la subiect. Astfel se explică puzderia de momente ale Fenomenologiei. Hegel pleacă de la tot ce este dat în experiență, fie că este simțit, revelat, crezut. Fenomenologia pare greu de citit pentru că noi tindem să indentificăm experiența în genere cu experiența obiectivă. Uităm că orice fenomen, de la felul în care un om merge pe stradă până la felul în care o comunitate vede Divinul, apare în experiență. De obicei, aceste fenomene sunt puse pe seama „subiectivității“, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi general-valabile. De fapt, ele sunt substanța în care trăim. Cele două concepte, ale subiectului și substanței, au semnificații diferite la cei doi gânditori, numai că ele nu au a impieta asupra înrudirii de adîncime a celor do gînditori.
Cele două lucrări, în ciuda aparentei deosebiri, se mișcă pe același drum. De-a lungul acestui drum există o vale în care Fenomenologia și Critica se întâlnesc; coborârea în această vale apropie cele două texte până la identificare. Avem de-a face cu două situații extrem de asemănătoare: cînd îmi îndrept atenția asupra unei acțiuni interioare, obțin conceptul unei mișcări. E momentul în care fac abstracție de la linia internă și îmi îndrept atenția asupra actului trasării; tocmai acest moment este cel al „mișcării ca acțiune a subiectului“. Cobor prin urmare din locul intern al liniei într-un interior în care găsesc o mișcare ca „act pur al sintezei“. Care este natura acestei mișcări și de ce ajung aici când duc mai departe interiorizarea pe care am început-o trecând de la linia externă la linia internă? Când trasez linia, pe lângă linie mai văd și că o trasez. Actul pur al trasării gândit independent de linie este o mișcare interioară, un timp care trece și în care văd regula actului. Văd ceva acolo unde nu se găsește nici un conținut, de aceea Kant introduce aici conceptul de „intuiție formală“. Pot gândi mișcarea împreună cu regularitatea dată de acțiunea interioară înfăptuită de mine. Ajung astfel la un timp în care se întrupează un act al intelectului, adică posibilitatea legității. Văd că în interiorul meu cele două sunt întrupate una în cealaltă, iar timpul ca simplă curgere este doar o izolare a elementului temporal din mișcarea interioară, la fel cum categoriile, ca pure concepte intelectuale, sînt doar o izolare a elementului intelectual din această mișcare interioară. (Kant vorbește în introducerile la CRP despre metoda izolării). Tot ce e dat, e dat în această mișcare interioară, care este și originea legității naturii, așa cum va arăta Kant în §26. Opoziția extern-intern are loc în primă instanță în acest interior al transcendentalului. Iată cît de subtilă (și aparent aridă) poate fi filosofia.
Și la Hegel avem de-a face cu opunerea unui intern la un extern. În Introducerea la Fenomenologia spiritului, Hegel spune că în experiență avem de-a face mereu cu compararea unui concept cu un obiect. În urma comparării, conștiința vede că de fapt obiectul era tot un concept al obiectului, că „ambele sunt același lucru“ și că este vorba despre „o comparare a conștiinței cu ea însăși“. Cine nu înțelege aceasta nu are rost să facă filosofie. Această comparare este întreaga Fenomenologie, în care conținutul gândirii este mereu reprezentarea unui obiect care va fi suprimat ca obiect pentru a fi recuperat drept concept. La Hegel, conținutul conștiinței nu mai este un obiect, ci propria acțiune a gândirii de a distinge mereu un conținut de sine. Conținutul gândirii devine „mișcarea care este transformarea substanței în subiect.“ Vă sună prea abstract? Atunci nu vă ocupați cu filosofia! Gândirea vede că distincția concept-obiect, care a reprezentat motorul dezvoltării sale, se petrece în interiorul ei înseși: „Spiritul este această mișcare a sinelui care se exteriorizează pe el însuși.“ Ajungem tot la acest punct al unei mișcări interioare din care iau naștere externul și internul.
Trebuie să amintesc că am sărit peste deosebirile de jargon dintre cei doi gânditori. Dar, dincolo de aceste desobiri, afirm că ambele demersuri se apropie până la identificare, dacă le gîndesc ca o coborâre în acel interior al transcendentalului. Vorba lui Heidegger: toți filosofii spun același lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara