Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Tramvaiul lui Cristian Popescu de Nichita Danilov

Împodobit cu baloane de săpun de toate culorile curcubeului, cu buchete de flori, dar și cu coroane mortuare, tramvaiul lui Cristian Popescu circulă nu pe șine obișnuite, turnate din oțel, ci pe liniile sale din palmă, întinse peste un București populat de personaje desprinse parcă din Momentele și schițele lui Nenea Iancu, dar și din Paginile bizare ale lui Urmuz. Dotat cu compostoare de argint, cu scaune capitonate, geamuri din cel mai pur cristal și bare de susținere învelite în pluș, tramvaiul douăzeci și șase al lui Cristina Popescu duce cu el o lume retro aflată în devălmășie, năpădită de fluturi și de halbele de bere pline cu liliac, de epoleții de maior ai tatălui răsăriți pe umerii firavi ai fiului, de flautul fermecat al mamei, de motocicleta mătușii, acoperită de ciorapul de nailon tras peste inimă, de tot felul de trompete, cădelnițe, lumânări, tămâie și de alte recuzite sustrase din lumea de aici, dar și din cea de apoi. Înghesuiala din vagon e mare, transpirația curge din abundență pe geamuri și pereți, dar publicul petrece, tăind poze din albumul familiei Popescu și aruncându-le pe geam. Sunt prezenți „bunicii din flori“ ai poetului, mama, tatăl, mătușile și sora lui mai mică. Și tot neamul Popescu până la a șaptea spiță. Unii și-au părăsit casele, alții locurile de veci. Viii se îmbrățișează cu morții, se pupă în tramvai ca în piața publică. Ciocnesc din halbele de bere, în timp ce înghesuit într-un colț un țigan scârție din vioară din care se preling pe sub scaune și masă notele muzicale sub formă de valeți și dame rupte într-un colț. Cu o cămașă de vară țesută din umbra proiectată în cealaltă lume, mama poetului stă ascunsă în spatele pozei de familie și cântă la pian. O lumină blândă se ridică de pe clapele pianului umplând tramvaiul cu „miros de tei și de prăjeală“. Fluturii din pachetul de vată al bunicii invadează sticlele de lapte și de vin, în timp ce mama, apelând la cochetărie tipic feminină, „își întinde rugina pe buze și mișcă lin evantaiul“, privind sicriul gol în care a fost îngropat fiul său, poetul, ornat cu inscripții indecente.
Arta poetică a lui Cristian Popescu ne amintește de graffiti, dar și de tablourile pictorilor naivi începând , să zicem, cu vameșul Russo și terminând cu Slobodan Zivanovici, Miroslav Srekovoci sau Valentin Gubarev, cu care Cristian Popescu pare să aibă multe puncte în comun.
Poezia sa ne duce, de asemenea, cu gândul la sculpturile și picturile realizate la Cimitirul vesel din Săpânța, dar și la filmele lui Emir Kusturica, Underground (1995), Pisica albă, pisica neagră (1998) etc...
Nu e vorba, desigur, de influențe luate în sensul strict al cuvântului: de unii dintre pictorii citați e posibil ca poetul Cristian Popescu să nu fi auzit, peste tablourile altora să fi aruncat în treacăt o privire. Cât despre Kusturica, o mare parte filmele acestuia au fost realizate în a doua parte a anilor nouăzeci, după moartea poetului. Prin urmare, nu putem vorbi nici aici de o influență directă, ci mai degrabă de o anumită stare de spirit, de o degringoladă a realității resimțită în lumea Europei de Est, atât în perioada comunismului, cât și în cea a tranziției, pe care au intuit-o și au exploatat-o, apelând la caricatură și burlesc, și unul, și celălalt.
Universul artistic al lui Cristian Popescu, trasat în linii cubiste e predominant urban. Totuși, în interiorul său descoperim și mici mostre din lumea rurală, contaminată de elementele suprarealiste, scăpate de sub control. De pildă, la capătul orașului, nu departe de depoul de tramvaie, pe câmp, în loc de grâu crește păr. „Părul lung și blond“ noaptea se unduiește sub razele lunii, iar ziua ia foc sub razele nemiloase ale soarelui.
Cristian Popescu s-a format ca poet la cenaclul literar Universitas condus de criticul Mircea Martin, fiind coleg de generație cu Ioan Es. Pop, Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu, Saviana Stănescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Paul Vinicius, Radu Sergiu Ruba, Cătălin Țârlea, Augustin Ioan, Cristian Tudor Popescu și cu alți reprezentanți ai generației nouăzeci. În mod paradoxal, poetul a debutat în suplimentul literar al revistei studențești Convingeri comuniste, în anul 1987, într-un timp în care cenzura regimului devenise extrem de drastică. Debutul în volum, din 1988 (Cuvânt Înainte), la Ed. Cartea Românească, poartă și el amprenta miracolului, ca și cel de al doilea, din 1994 (Arta Popescu), dar și a faptului că în ciuda directivelor trasate de partid, din când în când porțile caudine ale cenzurii lăsau să strecoare pe scena literară opere cu un caracter corosiv. Meritul apariției îi revine în primul rând juriului, din care au făcut parte Ștefan Augustin Doinaș, Laurențiu Ulici, George Bălăiță și Mircea Ciobanu, dar și lui Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor din acea perioadă, și bineînțeles, lui Mircea Martin. Manuscrisul depus de poet a fost citit în redacția Editurii Cartea Românească, mai întâi de criticul Mircea Martin, apoi de George Bălăiță, directorul editurii, într-o atmosferă de tăcere admirativconspirativă. Impresionat de forța vizionară a poeziilor, președintele Uniunii a întrerupt lectura printr-un gest admirativ: „Da, domnule, e extraordinar.“ Manuscrisul depus de Cristian Popescu a primit undă verde din partea juriului, poetului Florin Mugur i-a revenit sarcina de a-l edita. Exersat în arta de-a călăuzi cărțile printre „exigențele“ impuse de cenzură, cu diplomația și tactul necesar, Florin Mugur a reușit, dând Cezarului ce-i al Cezarului (adică făcând compromisurile necesare fără de care volumul nar fi văzut lumina tiparului), să-și ducă misiunea la bun sfârșit.
Dispărut la doar 36 de ani, în urma unui parcurs biografic terifiant, Cristian Popescu reprezintă pentru poezia nouăzecistă ceea ce a reprezentat Nicolae Labiș pentru generația sa. Ambii poeți au produs mutații semnificative asupra modului de scriere și receptare al poeziei. Nicolae Labiș a adus în poezia noastră suflul unui nou început de lume. Cristian Popescu a reîntregit ciclul, vestind într-un mod funambulesc sfârșitul ei. Primul e un cântăreț în care natura vibrează la unison cu omul, cu toate celulele sale. Cel de-al doilea aduce în prim plan cultura, contaminată de mascaradă și de kitsch.
Chiar și în poemele sale angajante, printr-un simț estetic înnăscut, Nicole Labiș evită clișeul. Scrisă în plină epocă proletcultistă, poezia lui respiră și azi aceeași prospețime ca în perioada de debut. Uriașul său talent l-a ferit de înregimentare, de păcatele în care au căzut o mare parte din colegii săi de generație. Cristian Popescu cultivă kitsch-ul, pe care-l aduce la nivelul marii arte. Clișeele se lipesc de versurile sale ca marca de plicuri, sau fluturii de lampă. Dacă am face o statistică a poeziei sale, am descoperi cu o oarecare uimire că o mare parte din metaforele cultivate de poet le regăsim fie în textele avangardiștilor, fie în opera lui Caragiale. Și, totuși, în mod paradoxal, în ciuda acestor „bruiaje“, universul poetic al lui Cristian Popescu e unul original, singular în literatura română. Clișeele reprezintă pentru el un mod de-a sfida canoanele epocii.
Poetul a dus o viață zbuciumată, marcată de spectrul unei boli necruțătoare ce i-a scurtat existența.
Iată cum îl evocă Cezar Paul Bădescu într-un articol memorabil, publicat în „Adevărul“: „L-am cunoscut pe Cristian Popescu cu câțiva ani înainte să moară și am fost buni prieteni. Boala lui era ciclică: avea perioade de criză severă și perioade în care el era perfect normal. Un om afectuos, cu șarm, cu o minte brici și debordând de talent. În momentele de normalitate, nu aveai cum să nu te îndrăgostești de Cristi. Când se afla în criză însă, era de nerecunoscut. Umbla aiurea pe străzi, fără să știe de el, și nu dormea zile la rând. Se credea Iisus Hristos, iar celor din jur le dădea roluri biblice. În momentele de luciditate, îmi spunea că în criză vedea oamenii de pe stradă cu capete de diavoli. Bineînțeles că a fost internat de mai multe ori, iar în vremea lui Ceaușescu i s-au făcut și șocuri electrice. Nici nu-ți poți închipui cum sunt!... Șocurile electrice sunt Iadul!, îmi povestea el“.
Poetul Cristian Popescu s-a stins din viață în dimineața zilei de 21 februarie 1995, în apartamentul mamei sale, din Drumul Taberei. Mama l-a găsit stând îngenuncheat la marginea patului. Părea că se roagă, așteptând ca „după deces să mi se deschidă în cel mai vechi tramvai douăzeci și șase o casă memorială“. Dumnezeu i-a îndeplinit dorința. Ceva mai târziu, în semn de omagiu, prietenii săi au deschis într-un tramvai un teatru ambulant de poezie: teatrul Cristian Popescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara