Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Traducătorul, arhitectul şi iconotextul de Muguraş Constantinescu

Cu toate că atunci cînd vorbim de traducere ne gîndim, în primul rînd, la cea literară, traducerea ne-literară, sau, cu un cuvînt federator, pragmatică, cum o numeşte Nicolas Froeliger, este mult mai practicată şi mai solicitată în lumea contemporană, dar, după cum vom vedea, şi în vremuri mai îndepărtate.

Istoria traducerilor în limba franceză (I.T.L.F.)1, proiect socotit de importanţă naţională pentru cultura franceză, încă în curs de desfăşurare sub coordonarea unor mari comparatişti francezi – Yves Chervrel şi Jean-Yves Masson – repune în drepturi traducerea ne-literară, fără a o vitregi însă pe opusa ei. Cum materia proiectului, cuprinsă în patru volume, din care au apărut primele trei, s-a dovedit a fi copleşitoare, directorii de proiect au imaginat o serie de colocvii şi de zile de studii care să vină în completarea proiectului iniţial. Acesta este şi cazul unei materii bogate, complexe şi foarte specifice cum este traducerea arhitecturii, abordate doar în treacăt în monumentalul proiect.

Încă din 2009 Institutul Naţional de Istorie a Artei (I.N.I.A.) din Paris a organizat colocvii, complementare oarecum proiectului I.T.L.F., pe această temă. Inaugurarea reflecţiei despre traducerea arhitecturii a fost patronată de reputatul traductolog Jean-René Ladmiral, cel care prin volumul lui, devenit o referinţă inconturnabilă - Traduire. Théorèmes pour la traduction, a impus ideea că nu putem vorbi de o teorie unică, ci doar de teoreme pentru traducere. Merită ştiut faptul că acelaşi traductolog a declarat într-un interviu pe care ni l-a acordat în 20102 că nu a scris această carte decît după ce a acumulat mai bine de zece ani de practică. Aceasta ne duce cu gîndul la practico-teoria traducerii elaborată de Irina Mavrodin încă din 19813 (Ce mică e lumea traductologică!), sprijinită pe ideea că practica hrăneşte teoria traducerii, dar şi reciproc, aceasta din urmă o fasonează şi o influenţează pe prima într-un benefic du-te-vino, prezent şi în traducerea arhitecturală.

Revenind la traducerea şi la modul de a traduce arhitectura, cele trei colocvii organizate de I.N.I.A., situat în istorica Galerie Colbert, în apropierea Comediei Franceze şi a Muzeului Luvru, în 2009, 2011 şi la început de 2013, au condus la un volum selectiv Traduire l’architecture - texte et image: un passage vers la création? 4, coordonat de Robert Carvais, Valérie Nègre, Jean-Sébastien Cluzel et Juliette Hernu, publicat la prestigioasa editură Picard. Cum am norocul să mă număr, alături de un alt coleg român, printre contributorii la acest volum5, am participat şi la lansarea acestuia şi la interesanta dezbatere care a însoţit-o. Pentru literatul şi traductologul care sînt, volumul şi dezbaterea în jurul lui au fost o ocazie deosebită să constat că traducerea şi traductologia ca practică şi ca teorie interesează şi stimulează pe istoricii artei, pe sociologi, dar şi pe arhitecţi, care la prima vedere par mai preocupaţi de proiecte, de materiale de construcţii şi de urmărirea şantierului care le poate deforma sau falsifica proiectul. O scurtă trecere în revistă a conţinutului volumului este deja o incursiune în istoria traducerii arhitecturii, cu numeroasele ei surprize şi în care ideea de relaţie între text şi imagine, sau cu o vocabulă mai sintetică, iconotextul, pare esenţială.

Pe coperta a IV-a, editorii declară, de altfel, că volumul care ne preocupă aici doreşte să umple golul existent în hexagon pe tema istoriei relaţiei între traducere şi arhitectură. Volumul reuneşte, la prima vedere, o suită de studii de caz, prezentate în concreteţea lor, care însă se deschid către întrebările pe care şi le pun specialiştii traducerii, încercînd să delimiteze ceea ce este specific tocmai traducerii arhitecturii, căutare vizibilă şi din subtitlul interogativ al cărţii Text şi imagine: o punte către creaţie?

Corpusul de texte traduse şi supuse reflecţiei arhitecturale şi traductologice cuprinde cum era şi de aşteptat lucrări clasice semnate de Alberti, Scamozzi, d’Aviler, da Vignola, Le Pautre, Bullet, Durand, Rondelet, Viollet-le-Duc, Le Corbusier, dar şi texte mai puţin cunoscute, dar importante şi utile pentru specialişti: tratate, culegeri de modele, cărţi tehnice şi juridice, reviste de arhitectură.

O istorie a traducerilor de arhitectură este conturată chiar de articularea diverselor capitole, grupate în prima parte sub titlul „Traducerea, de la o limbă la alta”, în timp ce partea a doua intitulată „Traducerea ca practică creativă” este o căutare a creativităţii şi inventivităţii pe care traducătorii o produc prin gesturi uneori inocente, alteori bine ţintite de modificare a textului şi a imaginii în procesul traducerii.

Dacă în primele articole autorii pun problema unei latinităţi tehnice sau a latinei vernaculare prezente în unele documente notariale, importante pentru arhitecţi, ce marchează începuturile acestui tip de traduceri, în următoarele avem de a face cu limbile contemporane fiindcă diversele contribuţii analizează traducerea lui Scamozzi în franceză, a lui D’Aviler în germană, al lui Rondelet în italiană şi în germană, a lui Wolff în franceză, a lui Viollet-le-Duc în engleză etc.

Alte contribuţii vizează traduceri de tratate, manuale şi antologii, în suedeză, în neerlandeză, în română şi, părăsind spaţiul european, în japoneză; dar şi sensul reciproc este luat în considerare prin articolul consacrat arhitecturii japoneze traduse în limbi şi culturi europene sau al cărţii lui Milizia despre vieţile arhitecţilor, traducător tradus şi pendulînd astfel între Italia şi Franţa. Una dintre contribuţii se referă la modul cum termeni de arhitectură consacraţi în franceză au fost preluaţi prin traducere sau adaptare de arhitecţii români, formaţi în Franţa, intrînd în prima revistă română din domeniu, Analele architecturei [sic] şi ale artelor cu care se leagă6. Aceasta a fost fondată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu (continuată apoi cu revista Arhitectura7) şi conţine şi un interesant Dicţionar de termeni speciali întrebuinţaţi în arte şi construcţii. Problemele abordate de autori se întîlnesc firesc şi inspirat cu cele pe care le pun specialiştii traducerii, în general, ai traducerii tehnice, pragmatice, în special. Ele privesc, de asemenea, motivaţiile actorilor implicaţi în producerea cărţilor şi a traducerilor lor – tipografi, editori, gravori, desenatori, librari, public ţintă – dar şi miza intelectuală, tehnică, politică, economică a unor astfel de traduceri.

La o privire atentă se discerne o căutare uneori implicită, alteori explicită a ceea ce este specific domeniului arhitecturii, cu statutul ei mixt de artă şi meserie, de ştiinţă şi tehnică, de estetică şi utilitate în care imaginea este mereu prezentă. In acest sens este relevant faptul că în cele aproape 300 de pagini ale volumului există inserate 120 de imagini alb-negru, fără a mai socoti stampa lui Heemskerk, intitulată Turnul Babel, reprodusă pe copertă.

E interesant de observat că, în linii mari, traducerea arhitecturală pare mai liberă decît traducerea ştiinţifică şi tehnică din alte domenii, fie că e vorba de o adaptare blîndă, fie de o deturnare alterantă, fie de reeditări însoţite de modificări şi intervenţii în text şi în planşe; astfel de metamorfoze sînt justificate de utilitatea practică a cutărui volum şi de adresabilitatea lui unui public concret, dintr-un anumit spaţiu geografic şi dintr-o anumită epocă, ce are la dispoziţie alte materiale şi instrumente de construcţie, care e cerut de alţi comanditari. Iată doar cîteva exemple. Astfel ediţia prescurtată şi traducerea adaptată a lui Claude Perrault din 1674 pentru cele zece cărţi de arhitectură ale lui Vitruviu este considerată de către contemporanii francezi ai lui Perrault o operă originală. Tot astfel tratatul lui Giacomo da Vignola, reeditat în 1602 de librarul şi gravorul din Roma, Orlandi, conţine adăugate de acesta din urmă şi modele de porţi concepute de către Michelangelo. Cum bine spune Valérie Nègre, în cuvîntul ei introductiv, textele de arhitectură cu tot cu imaginile pe care le conţin par a fi în traducere o materie „reformabilă” şi „extensibilă”. Omisiunile, adăugirile, corecturile, modificările de tot felul sunt uneori declarate în prefeţe şi în note ale traducătorului, care-şi face astfel auzită vocea, dar pot la fel de bine să fie trecute sub tăcere. Mai sînt apoi schimbări de format, de punere în pagină a textului şi a imaginii, care se văd doar la comparaţia cu originalul. Rar se întîmplă ca editorul să recurgă pentru imagine la matriţa originală, el recurge mai degrabă la desenatori, gravori şi tipografi locali ceea ce implică deja unele modificări; acestea se regăsesc în modul de prezentare a planşelor care pot însoţi textul, sau pot fi plasate la sfîrşitul lui, pot avea un format simplu, sau de pagină dublă, pot fi pliate sau nu. Cu ocazia traducerii, planşele pot fi uşor retuşate sau prelucrate masiv, noi planşe pot fi adăugate. In ediţia olandeză a lui Scamozzi sînt adăgate 20 de planşe pe care librarul le avea la dispoziţie, în ediţia japoneză a lui da Vignola sînt adăugate planşe care privilegiază detaliul, după cum sînt aşteptările şi gusturile publicului destinatar. Adăugarea unei imagini are deseori o motivaţie explicită, aceea de a clarifica sensul unui cuvînt, al unei noţiuni, sau aceea de a merge mai în profunzime decît textul; dar numai văzute în relaţie textul şi imaginea, iconotextul original, explică şi justifică ce anume a condus, printr-o traducere globală, la un nou iconotext. O întrebare revine la contributorii şi coordonatorii volumului şi anume dacă îndrăzneala schimbării, a modificărilor din iconotextul arhitecural nu înseamnă de fapt o libertate creatoare şi inovatoare.

Concluziile, uneori doar sugerate, ale diferitelor cazuri de traducere sînt prezentate, sintetizate şi interpretate de Robert Carvais în postfaţa volumului intitulată „Arhitecutura tradusă, între fidelitate şi inovaţie”. Acesta din urmă socoteşte că volumul Traduire l’architecture şi toate dezbaterile care l-au precedat pe marginea unor cazuri concrete de traducere, în sensul strict sau larg al termenului, permit identificarea a trei tipuri de traducere; în primul rînd cea savantă care e importantă pentru dezbaterile teoretice dar şi pentru plăcerea de a transmite o cultură, chiar cu unele entorse şi avataruri; apoi traducerea tehnică ce se vrea utilă, care poate servi sau deservi acţiunea arhitecturală; a treia şi ultima ar fi traducerea politică ce se situează de partea puterii şi are aura de autoritate a traducerii oficiale. Dar aceste tipuri de traduceri îmbrăţişează diferite modalităţi de traducere, care se regăsesc în corpusul deja evocat. E vorba, mai întîi, de traducerea primară sau literală, care are ambiţia exactităţii, apoi modalitatea adaptării, care poate presupune adaptare culturală, locală, dar şi modificări de tipul abrevierii, adăugirii, clarificării, revizuirii, rescrierii, redesenării, retuşării etc. Ultima ar fi traducerea alterantă, care deturnează iconotextul iniţial, iar intenţia autorului dispare sau este mult distorsionată. În practicarea celei din urmă, odată cu ştergerea intenţiei autorului poate să apară şi schimbarea de paradigmă. Carvais dă, în acest sens, exemplul lui Antoine Le Pautre care elaborează o culegere cu opere personale, ce puteau servi drept modele, însoţite de comentarii tehnice, fără referire la Vitruviu sau la vreo altă figură importantă pentru teorie. Dar comentariile, corecturile şi paralela cu alte opere adăugate de către d’Aviler schimbă referinţa practică iniţială într-un discurs teoretic şi transformă culegerea de modele într-un tratat de arhitectură. Avem de a face cu un exemplu de traducere în sensul larg al termenului prin care desenul, schiţa, planul, surse de comentarii, evoluează, de la o reeditare la alta, spre discurs teoretic, pînă la a deveni un tratat în care textul şi imaginea se completează reciproc, cum se întîmplă într-un adevărat iconotext. Unde şi cînd intervine libertatea creatoare e greu de spus ca regulă generală. Fiecare traducere de iconotext merită lectura şi critica ei, care să ia în considerare epoca în care aceasta a fost elaborată, scopul ei, mijloacele tehnice ale momentului, mentalitatea traductivă a vremii, proiectul pe care îl are la bază.

În schimb, se poate afirma că îndrăzneala de a o experimenta în numele unei raţiuni practice, a unei adaptări culturale, economice sau de alt fel este o condiţie importantă în această evoluţie. Şi poate ar trebui subliniată, în final, în mod special pentru cititorul român, îndrăzneala arhitecţilor români care au înfăptuit revista Analele architecturei de a folosi şi făuri în limba română, în mare parte prin intermediul traducerii, o terminologie specific arhitecturală, sprijinită şi ilustrată de un bun material vizual. Ceea ce ei au absorbit din tratate şi manuale a fost apoi vehiculat prin prima revistă de arhitectură de la noi, producţie care depăşeşte latura informativă şi erudită a tratatului, prin dimensiunea dialogică ce îi este proprie. Bun exemplu, socotim noi, de libertate creatoare şi de construcţie de nou iconotext.

Note
1. Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven, Lombez, Christine (2012), Histoire des traductions en langue française - Dixneuvième siècle (1815-1914), Verdier, Paris.
2. Ladmiral, Jean-René (2010): “La traductologie que j’ai développée est une réflexion qui s’appuie essentiellement sur mon propre travail de traducteur” - entretien avec Muguraş Constantinescu, Atelier de traduction, N°14, Editura Universităţii Suceava, pp. 15-30.
3. Mavrodin, Irina (1981): “Traducerea, o practico-teorie” în Modernii - precursori ai clasicilor, Dacia, Cluj.
4. Carvais, Robert, Nègre, Valérie, Cluzel, Jean-Sébastien, Hernu, Juliette (sous la direction), Traduire l’architecture - texte et image: un passage vers la création?, Picard, Paris, 2015.
5. Constantinescu, Lucian, Constantinescu, Muguraş, „La terminologie architecturale roumaine au XIXe siècle: Traduction du lexique architectural français” Carvais, Robert, Nègre, Valérie, Cluzel, Jean-Sébastien, Hernu, Juliette (sous la direction), Traduire l’architecture - texte et image: un passage vers la création?, Picard, Paris, 2015, pp. 107- 118.
6. Socolescu, Ion (sub direcţiunea ) Analele architecturei [sic] şi ale artelor cu care se leagă, Bucureşti, Tipografia Curţii regale, F. Göbel Fii, Pasagiul roman,1891-1894.
7. Tabacu, Gabriela, Revista Arhitectura, Studiu monografic şi indici. 1906-1944, Bucureşti, Editura Humanitas Colecţia: în afara colecţiilor, 2008.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara