Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Traducerile din poveste de Luminiţa Voina-Răuţ

Începutul

Totul a început ca o glumă. În anii '80, după ce lungi perioade de timp singurii interlocutori de limbă spaniolă erau cubanezii şi chilieni exilaţi - colegii noştri de curs, primiţi în cartiere special amenajate pentru ei, Drumul Taberei de pildă, chilienii fugind de represiunea guvernului Pinochet şi poposind un timp în România, în drumul lor spre Suedia - brusc mă trezesc cu un ziarist-politician din Argentina, i-am uitat în timp numele, venit incognito în România, la un Congres comunist. Pe paşaportul lui, la venire, nici măcar nu figura ştampila de intrare în România. Ce trebuia eu să fac? Să-l plimb, să iau masa cu el, să asist la lucrările Congresului, să-i traduc. Era prima oară când puteam, fără vigilenţa băieţilor "cu ochi albaştri" să stau de vorbă în tihnă, cu un vorbitor de limbă spaniolă, şi nu cu unul oarecare, ci cu un argentinian, dublă bucurie pentru mine. În "argentiniană", vorba lui Julio Cortázar, interlocutorul ţi se adresează cu vos, cu che, dintr-o dată auzi melodiosul cabajo, janto, jamas, în locul castelianului caballo, llanto, llamas... Ce mai! O încântare pentru auz! Cursurile de literatură hispano-americană, cele mai interesante din facultate, fuseseră un deliciu când ajunsesem la scriitorii latino-americani, revendicându-se din acel "boom" al literelor hispanice, care zguduiseră din temelii edificiul narativ de până atunci. Şi pe lângă un columbian numit Gabriel García Márquez; un cubanez, Alejo Carpentier; un mexican, Carlos Fuentes; un peruan, Mario Vargas Llosa, de departe m-am simţit atrasă - ca o spontană şi tulburătoare îndrăgostire - de tot ce însemna scriitură argentiniană. L-am ales pe Ernesto Sábato la lucrarea de licenţă, Apocalips şi catharsis în opera lui Ernesto Sábato, aşa se intitula teza mea, au urmat apoi iubiri numite Adolfo Bioy Casares, Manuel Mujica Lainez, Leopoldo Marechal, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar. Aşa cum începutul secolului al XVII-lea dădea nume geniale în pictura mondială, un Rembrandt contemporan cu Diego Velázquez, de pildă, aşa se iviseră aceste nume mari, toate nimerindu-se odată în miez de secol XX, pe acelaşi continent sud-american, uluind o lume întreagă prin plăsmuirile lor.

Oaspetele meu argentinian adusese, printre altele, câteva ziare argentiniene, unde nu abundau ştirile politice, din fericire pentru mine, ci evenimentele culturale. Două ziare mi-au atras atenţia în mod deosebit. Într-unul, citesc un titlu: Nunca estuve más allá del bien o del mal, (Nu m-am aflat niciodată dincolo de bine sau de rău); Borges, la optzeci de ani, dând un interviu şi vorbind despre literatură, viaţă, modelarea caracterului. Nu mai reţin detaliile acelui interviu borgesian, un lucru mi-l amintesc însă cu precizie. La vârsta aceea înaintată, Borges, orb de câteva decenii, povestea cum începuse să studieze limba japoneză. O limbă în care există douăzeci de cuvinte diferite pentru cele douăzeci de nuanţe de roşu existente şi parcă văd surprinderea interlocutorului; aşadar nu-i destul că scriitorul are o vârstă respectabilă, o memorie prodigioasă, un curaj nebun să înveţe o limbă cu atâtea ideograme; el mai trebuie să şi reţină douăzeci de cuvinte pentru fixarea culorii focului şi sângelui, şi oare cum să le reţii dacă ochiul nu le poate închipui, ci doar memoria-amintire? Şi totuşi, explica Borges dezinvolt, limba aceasta îl pasiona, închipuirea roşului prin negura timpului nu-l deranja, dimpotrivă; totul îi apărea amuzant, un joc. O spunea atât de firesc şi construia o argumentaţie atât de sănătoasă în sprijinul ideii de a deprinde o limbă străină indiferent de vârstă, încât n-am rezistat şi am povestit cele citite, pe un ton admirativ-încântat, prietenilor şi soţului meu. Când povestesc ceva care mă emoţionează, probabil c-o fac într-un anumit fel: timbrul schimbat, detalii savuroase, timiditate înghiţită; oamenii din jur tac, ochi măriţi, mi se cere să nu mă opresc, să continui, să mai spun... De-astă dată soţul meu a venit cu ideea: De ce nu traduci ceea ce ne-ai povestit? Să se bucure şi alţii... De ce nu?, mi-am zis.

De aici a pornit totul. Nu de la cursurile practice din Facultate, altminteri interesante, cel cu Cristina Hăulică de pildă era o delectare, femeia aceasta era mereu veselă, iubea toată grupa de limbă spaniolă (13 oameni), ne incita să citim şi să încercăm să traducem cât mai mult, degeaba însă; pe vremea aceea habar n-aveam că microbul acesta zăcea în mine, ştiam doar că existau un Darie Novăceanu, o Miruna Ionescu, că se tradusese excelent Góngora, că Ion Frunzetti şi Edgar Papu se încumetaseră să tălmăcească pentru a doua oară din spaniolă, după Al. Popescu Telega, în 1944 - nu din franceză, ca Heliade Rădulescu în urmă cu un secol - pe Don Quijote şi mi se părea o muncă titanică, o activitate solitară, migăloasă, nicicând suficient răsplătită... Eu mai eram şi începătoare la limba spaniolă; venită din provincie, unde această limbă nu se studia, spaniola a însemnat pentru mine de fapt un instrument-prieten, care mi-a făcut viaţa mai suportabilă în primii mei ani de adaptare la viaţa dură a Bucureştiului.

Mai târziu l-am regăsit pe Borges într-o altă ipostază, în­tr-un alt ziar cultural al prietenului meu argentinian. Cu o poezie inedită, poate chiar până azi necuprinsă în nici un volum de versuri. Aflându-se la Atena, în Plaka tavernelor, cu fum, fructe de mare şi mai ales muzică, Borges ascultă un cântec mistuitor, un cântec grecesc interpretat live de muzicanţi, chiar acolo în faţa lui. Îi ascultă şi nu mai rezistă, cere un creion şi pe loc, în timp ce sunetele încă vibrau în aer, notează pe faţa de masă cuvintele unei poezii, numită Muzica grecească. Iat-o:

Cât timp va dura această muzică
vom fi demni de iubirea Elenei din Troia.

Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de moartea noastră în Arbela.

Cât timp va dura această muzică,
vom crede în liberul arbitru,
acea iluzie de fiecare clipă.

Cât timp va dura această muzică,
vom şti că vasul lui Ulise se va întoarce în Ithaca.

Cât timp va dura această muzică,
vom fi cuvântul şi spada.

Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de cristal şi de mahon,
de zăpadă şi de marmură.

Cât timp va dura această muzică,
vom fi demni de lucrurile obişnuite
care acum nu sunt obişnuite.

Cât timp va dura această muzică,
vom fi în aer săgeata.

Cât timp va dura această muzică,
vom crede în mila lupului
şi în dreptatea celor drepţi.

Cât timp va dura această muzică,
vom merita vocea ta sublimă, Walt Whitman.

Cât timp va dura această muzică,
vom merita să fi văzut, de pe o culme,
pământul făgăduit.

Cele două texte borgesiene, interviul şi poezia, au apărut în două publicaţii: "Luceafărul", respectiv "Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului". Încă se mai puteau strecura texte inedite, înfiorate, fie şi în reviste culturale ticsite de evenimente politice prezentate în obişnuita limbă de lemn. Nici vorbă însă, în acele zile, să cauţi o editură care să-ţi publice ţie, traducător necunoscut, un volum întreg. Îl descoperisem vrăjită, pe Julio Cortázar, îi citisem pe nerăsuflate un volum cu 8 povestiri, Todos los fuegos, el fuego (Toate focurile, focul), mai în glumă, mai în serios, începusem să lucrez la prima traducere dificilă - chiar povestirea purtând titlul volumului - o bătusem frumos la maşină, dar totul a rămas în fază de proiect. Cu o singură precizare: pe măsură ce continuam să traduc şi alte povestiri, mi s-a oferit o şansă nesperată, am participat o săptămână la Botoşani şi Ipoteşti într-un fel de tabără de creaţie, organizată de SLAST în vara anului 1989, comemorând centenarul morţii lui Eminescu, şi acolo seara tinerii poeţi, prozatori, traducători, jurnalişti se adunau într-o cameră şi fiecare îşi lectura ultimele producţii. Cum eu "produceam" tălmăciri din Cortázar la acea dată, ţin minte că după poezii şi fragmente de roman, cineva anunţa: şi acum desertul. şi citeam Autostrada din sud. Tăcere. O povestire în care regăseai condiţia umană prezentată într-un mod ce părea simplu la prima vedere, cu cuvinte la îndemâna oricui, cu un text aparent uşor de înţeles, şi totuşi, câte trampas de lectura (capcane de lectură)! Solidaritate, urmată de solitudinea inerentă: după ce evenimentul ce muşcă rutina cotidiană s-a consumat, se revine la viaţa dintotdeauna, aceleaşi meschinării, aceleaşi angoase, aceeaşi lipsă de iubire. Dar eu, ca traducător, ca tălmăcitor, ca povestaş al scrierilor altora, mă simţeam privilegiată, intuiţia şi sensibilitatea îmi spuneau că abia zgâriam pojghiţa gheţii: material exista din abundenţă, totul era să am răbdare, să caut prin biblioteci, în podul cu vechituri al anticarilor, în revistele ce-mi parveneau păcălind cenzura ori direct, în cărţile primite de la turiştii spanioli pe care începusem să-i însoţesc prin ţară, în calitate de ghid ONT, şi să transpun în româneşte tot ce-mi părea că merită efortul. Era abia începutul. (...)


Sabatizare

Citeam la un moment dat în România literară că doi scriitori clujeni, Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga, i-au făcut o vizită la Santos Lugares, undeva lângă Buenos Aires, argentinianului longeviv care a împlinit în Noaptea de Sânziene 95 de ani: Ernesto Sábato. Îl descoperisem pe Sábato în facultate cu cele trei romane ale lui: Tunelul, Despre eroi şi morminte (era prima oară când mă gândeam că, dacă voi avea vreodată o fată, aceasta se va numi Alexandra-Alejandra, iubita lui Martín), Abaddón, exterminatorul. Urmaseră apoi eseurile lui şi teza mea de licenţă. Romanele fiindu-i traduse toate de Darie Novăceanu şi Aurel Covaci, am transpus în limba română câteva texte din volumul de eseuri Oameni şi angrenaje şi le-am publicat săptămânal în "Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului". Visam însă să-i traduc toate eseurile, să i le cuprind într-un volum...

Mult timp n-am îndrăznit să-l contactez pe autor, totuşi acelaşi prieten argentinian mi-a înlesnit adresa lui - îl cunoştea personal, nu o dată fusese la el acasă - şi atunci i-am trimis o primă scrisoare în toamna anului 1989, cu câteva luni înainte de Revoluţie. Mi-a răspuns la Braşov, pe adresa părinţilor mei - un fel de superstiţie mă făcuse să dau adresa aceea - mi se părea mai sigură şi nu voiam să se piardă nimic din preţioasele-i epistole. Mai am şi acum scrisorile lui, cinci la număr. Plicuri mici; în colţul din stânga sus scrie invariabil vía aérea, franjurate în alb-albastru, iar pe verso fiindu-i inscripţionată, în chip de ştampilă, adresa: Ernesto Sábato, Langeri 3125, 1676 Santos Lugares, Argentina.

Neliniştii şi nedumeririlor mele le răspundea invariabil pe un mic petic de hârtie: un sfert de coală A4, câteva cuvinte bătute la maşină, toate virând spre dreapta. Le scria singur? Le dicta? Cert e că de fiecare dată cuvintele sunt scrise la maşină, doar semnătura e olografă, E. Sábato, uşor tremurată. Îi cerusem permisiunea de a-i publica în volum - într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat - eseurile. Îmi răspundea să iau legătura cu profesorul Alexandru Georgescu, cel care-i cunoştea bine opera: să nu ne suprapunem, zicea el, crezând că şi profesorul dorea să facă acelaşi lucru.

În 9 februarie 1990, mi-a parvenit o scrisoare răvăşitoare, subiectul nefiind de-astă dată literatura: Cunoscându-mi-se lupta pentru libertate, din 1935, când m-am despărţit de comunism, îngrozit fiind de "Procesele" lui Stalin, vă puteţi imagina ce simt în faţa teribilei însă eliberatoarei răzvrătiri, tragic de eliberatoare, a acestui admirabil şi curajos popor. Împreună cu Matilde am privit la televizor cu ochii în lacrimi unele dintre cele mai tragice scene. Cu nelinişte crescândă urmărim acum consecinţele, rugându-ne pentru destinul patriei dumneavoastră.

Ultimele trei scrisori datează toate din 1990, iunie, noiembrie, septembrie. Sábato mă întreabă dacă numele meu înseamnă cumva luz, lumină; îmi vorbeşte despre Argentina cu mâhnire: În ţara aceasta, înainte una dintre cele mai prospere din lume, domneşte catastrofa economică absolută. A încerca să vii acum în Argentina e ca şi cum ai cere un pahar cu apă rece în Sahara. În fine, îmi propune să-i traduc un volum care-i place: Entre la letra y la sangre, o carte personalizată, consideră el; pe parcursul a unsprezece zile, cum se şi numesc capitolele cărţii, autorul îi dezvăluie scriitorului şi prietenului său, Carlos Catania, ce-au însemnat pentru el răspântiile şi înaltele turnuri, structuralismul, lingvistica, profeţiile poeţilor, relativitatea valorilor estetice, educaţia, enigma creaţiei literare, metafizica tangoului.

În carte descoperim omul care a renunţat la fizică, la lumea concretă a ştiinţei în favoarea lumii misterioase a literaturii. Identificăm o mare conştiinţă a epocii noastre, pe cel care a luat poziţie fermă împotriva abuzurilor şi a nedreptăţii, fiind urmărit, anchetat, ameninţat cu moartea în timpul dictaturii generalului Videla şi devenind apoi preşedintele CONADEP, organism însărcinat cu cercetarea crimelor comise pe perioada dictaturii.

Iată ce scrie Carlos Catania în introducerea cărţii: Cu câţiva ani în urmă, o revistă din Buenos Aires a publicat o fotografie de-a lui Ernesto Sábato. Mic şi solitar, ghemuit pe o bancă, aştepta trenul. Imaginea aceasta îmi sugera o metaforă pe care acum o propun ca punct de plecare în înţelegerea universului acestui scriitor şi a operei sale: UN COPIL MARE, SOLITAR, AŞTEPTÂND UN TREN CARE NU SOSEŞTE NICIODATĂ.

Sábato rămâne un copil, care încă mai crede în onoare şi credinţă. Cosmoviziunea sabatiană are la bază căutarea disperată a sensului existenţei. L-o fi găsit oare, mă întrebam la finele anului 2006, când aflam din vizita scriitorilor clujeni la casa din Santos Lugares că autorul nonagenar i-a primit, i-a privit, le-a zâmbit, dar nu le-a vorbit. "Anii ne fură cuvintele", spune Nuria Amat. Aşa e: Sábato nu mai vorbeşte, se mulţumeşte doar să-şi privească interlocutorii, să fie atent, să sabatizeze. Nu ştim dacă îi şi înţelege.

În 1995 am publicat versiunea românească a cărţii la Editura Universal Dalsi. În româneşte am numit volumul: Între scris şi sânge şi intenţionat am pus pe coperta cărţii (mi s-a îngăduit să aleg singură ilustraţia) un tablou pictat de Magritte în 1954, pe care-l văzusem expus cu un an în urmă la muzeul Peggy Guggeheim din Veneţia: L'Empire des lumičres. Acel spaţiu traversat deopotrivă de noapte şi zi: noapte jos, pădure întunecată, casă cu doar două ferestre luminate şi-n rest obloane trase, cu felinar aprins reflectându-se în lac, iar în văzduh zi: lumină diurnă în albastrul înseninat al cerului brăzdat de nori albi şi pufoşi. Contrastul acesta simultan, concomitent, într-o singură zi, într-o singură fiinţă, îmi pare a-l defini cel mai bine pe acest scriitor profund, uitat de cei ce împart Premiul Nobel şi căruia destinul i-a fost adeseori potrivnic.

În luna iunie a aceluiaşi an, 1995, Sábato se afla la Madrid, fiind invitat la cel mai important Târg de carte spaniol; ambasada Argentinei la Bucureşti îi lansase invitaţia de a veni în România, făcând o escală în drumul de întoarcere spre Buenos Aires; scriitorul acceptase, dar a intervenit ceva. Matilde, prietena lui de-o viaţă, soţia şi mama celor doi copii, s-a îmbolnăvit grav; totul a fost dat peste cap, n-a mai putut veni, nu mi-a fost dat să-l întâlnesc niciodată. Am vorbit totuşi câteva clipe la telefon, l-am sunat; o voce cu timbru grav, dar cald şi catifelat, mi-a spus cât de mult regreta această ocazie neaşteptată de a cunoaşte România, dar nu putea veni, era de înţeles.

Mult mai târziu i-a apărut o ultimă carte - să fie oare chiar ultima? - dictată pesemne uneia dintre secretarele lui: Antes del Fin.* E atâta tristeţe în ea: scriitorul istoriseşte ce i-a mai rămas din viaţă, şi-a pierdut soţia, dar şi unul dintre fii, ajuns ministru, într-un accident de maşină. Aproape orb, se încăpăţânează să picteze: pânzele lui sunt mari, într-un fel abstracte, în culori vii ce par a se împotrivi retinei tot mai înceţoşate; se încăpăţânează să scrie, fie şi dictând, se încăpăţânează să vorbească, fie şi la răstimpuri; vorbele fiindu-i uneori zâmbete fără cuvinte ori pur şi simplu sunete imperfecte; se încăpăţânează să comunice cu cei din jur, să primească prieteni ori să le scrie, ca pe vremuri.

Dacă i-aş scrie acum, oare ce mi-ar răspunde? Mi-ar plăcea să primesc măcar câteva rânduri, asemeni celor scrise cu ani în urmă în Abaddon, exterminatorul. Să-mi scrie ca acolo: Dragul şi îndepărtatul meu prieten:

Îmi ceri să-ţi dau sfaturi, dar nu sunt în stare s-o fac într-o simplă scrisoare, nici măcar folosind ideile din eseurile mele, care nu reprezintă întru totul ceea ce sunt, ci ceea ce-aş fi dorit să fiu, dacă nu aş fi încarnat în acest stârv putred sau pe cale de a putrezi care e trupul meu (...) Mai degrabă ţi-aş putea fi de folos, (şi, poate chiar am făcut-o) cu amestecul de gânduri şi fantasme gălăgioase sau tăcute ce au ieşit din sufletul meu, scriindu-mi romanele, fiinţe care se urăsc şi se iubesc, se ajută sau se distrug, ajutân­du-mă sau distrugându-mă pe mine însumi.*

Rândurile acestea l-ar defini cel mai bine pe Sábato. Tânărul care în Parisul anilor '30 renunţă la comunism, abandonându-şi călătoria spre Moscova, doarme în camera unui portar de la Şcoala Normală învelindu-se cu ziarul "Humanité" şi fură dintr-o librărie o carte de analiză matematică de Émile Borel - salvându-se astfel de la sinucidere - fiindcă simte o nevoie organică de obiecte eterne şi incoruptibile. Autorul care scrie "atunci când nu mai poate suporta, când înţelege că poate înnebuni dacă n-o face", oprindu-se asupra unor obsesii şi fantasme viscerale. Scriitorul măcinat de suferinţă fizică în timpul actului creaţiei, căruia îi îngheaţă mâinile şi picioarele, are insomnii şi dureri de ficat. Bărbatul care înţelege că prin artă poate fi răscumpărată copilăria, iubirea, iluzia scurgerii timpului. Înţeleptul ajuns la o vârstă respectabilă, meditând la creatorul gândului trist care se dansează (tangoul) şi la însingurarea acestuia - omul singur, aidoma unei câmpii întinse, pampa ori stepa - care caută Neantul ori Absolutul. (...)


(Fragmente dintr-o carte în curs de pregătire la Editura Vellant)


_________
* Abaddón, exterminatorul de Ernesto Sábato, pag. 102, traducere: Darie Novăceanu, Ed. Humanitas, 2004 (n.a.)