Numărul curent: 36

Comentarii Critice:
Tradiţia cerchistă de Ion Simuţ

Cercul Literar de la Sibiu se singularizează, în fond, nu printr-o idee proprie despre modernitate şi modernism, ci printr-o altfel de situare în tradiţie. Racordarea la modernism nu lipseşte, dar ea nu constituie o miză explicită, urmărită cu obstinaţie. Dimpotrivă, în toate documentele programatice ale grupării cerchiste apare evident un mod particular de a (re)gândi tradiţionalismul. Se adeve­reşte încă o dată ideea călinesciană că, în secolul XX, opţiunea tradiţionalistă a poeziei e o formă de modernism. Polemizând cu sămănătorismul şi naţionalismul redeştep­tat în timpul celui de-al doilea război, gruparea cerchistă se revendică de la o tradiţie mai profundă, îndepărtată în trecut şi, pe cât se poate, fără legătură imediată cu prezentul şi conjuncturile politice. Esenţializarea tradiţiei înseamnă pentru cerchişti valorificarea unor elemente filosofice şi culturale din romantismul german, combinat cu spiritul faustic goethean. În cultura română, cerchiştii căutau o tradiţie de dinainte de Goga şi Coşbuc, găsind ca ideală posibilitate de ancorare, revendicarea de la Eminescu şi Maiorescu. Spiritul critic maiorescian era un antidot la confuziile prezentului.
Scrisoare adresată în 1943, în numele întregii grupări cerchiste, de I. Negoiţescu lui E. Lovinescu insistă pe necesitatea de a revaloriza tradiţia maioresciană în critică. E. Lovinescu este elogiat tocmai pentru meritul acestei actualizări a spiritului maiorescian - ceea ce însemna primatul esteticului, disocierea între estetic, etnic şi etic. În critica lovinesciană, I. Negoiţescu vedea mai mult întoarcerea la Maiorescu decât victoria modernismului: "Începând cu critica lovinesciană, care continuă marile principii directoare ale lui Maiorescu de diferenţiere estetică, literatura română şi-a rotunjit limitele, şi-a încheiat perioada fundamentală, pe care se va clădi creaţia viitorului" - se afirmă răspicat în manifest (v. I. Negoiţescu-Radu Stanca, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978, p. 371). Prin Lovinescu, cerchiştii se revendică de la Maiorescu şi promit să fie "a patra generaţie maioresciană", pe care o întrezărea şi o spera maestrul în volumul Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică. E important de subliniat că întregul manifest din 1943 îi arată pe cerchişti mai mult ca maiorescieni decât ca lovinescieni. Ultima frază pune accentul pe necesara deschidere spre o europenizare de care va mai fi vorba şi în afirmaţiile programatice ulterioare: "Pentru noi, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmurire autarhică, nu o contribuţie pitorească la etnografia europeană, ci o ramură tânără a spiritualităţii continentale, ramură străbătută de aceeaşi sevă şi încărcată de aceleaşi roade, chiar dacă pământul în care s-au împlântat rădăcinile e altul" (op. cit., p. 374). Metafora critică din acest text dezvăluie o viziune organicistă asupra culturii, care nu poate fi decât a unui spirit tradiţionalist, de continuitate şi integrare, nu a unuia modernist care declară rupturi şi inaugurări spectaculoase. Tradiţia cerchistă este nu numai una esenţialistă şi estetizantă, ci şi una europenizantă, opusă închistării naţionale. Această formă polemică de tradiţionalism (nedeclarat ca atare) seamănă, prin delimitările categorice de tradiţionalismele închistate, ruralizante şi militante, cu un modernism sui generis, fără a fi cu adevărat unul.
Dacă nu cumva mă înşel, textele programatice ale cerchiştilor nu pronunţă niciodată cerinţa lovinesciană de sincronizare ca pe o necesitate. Europenizarea literaturii române se poate realiza prin valorificarea unei tradiţii de profunzime, nu neapărat printr-o racordare la modelele prezentului. În Perspectivă, text apărut în primul număr al "Revistei Cercului Literar" (ianuarie 1945) şi republicat de I. Negoiţescu în volumul său Scriitori moderni (1966), sunt explicate foarte clar resorturile atitudinii din 1943: "Manifestul Cercului literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresii ale orientării generaţiilor noi româneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii fantaste. În atmosfera îmbâcsită şi apăsătoare a acelui timp, el a vrut să trezească speranţele în forţele tinere ale naţiei, să afirme, peste vicisitudini şi aberaţii, continuitatea faclei valorilor eterne" (op. cit., p. 511). Cu alte cuvinte, Manifestul cerchist nu avusese veleităţi de noutate radicală, de avangardism, experiment literar, nici măcar de modernism, ci a dorit să apere puritatea "valorilor eterne" de vicisitudinile politicii şi ale istoriei. Acea viziune organică pe care am remarcat-o îşi arată din nou "cuminţenia" tradiţionalistă: "Ne simţeam rădăcini adânci şi ne gândeam cu stăruinţă la Ťşcoala ardeleană şi latinistăť, la Budai-Deleanu, la Ion Codru Drăguşanu. Aceste rădăcini erau, desigur, foarte fizice, în sens geografic, fiindcă atitudinea noastră însemna de fapt în primul rând denunţarea prejudecăţii regionaliste" (op. cit., p. 512). Prin urmare, apărarea de o închistare regionalistă se produce nu prin apelul la valori europene dinafară, ci prin apelul la valori europene transilvănene. După cum, apărarea de închistarea în specific naţional nu se va produce prin apelul la valori din Europa contemporană, ci prin invocarea unor posibile modele de scriitori români europeni. La fel se va întâmpla şi cu apărarea de acuza de estetism: I. Negoiţescu va releva faptul că "poeţii Cercului au înclinat spre un conţinutism poematic, spre clarificarea ideii poetice. Şi chiar spre a sta cât mai departe de formalismul atât de steril, ce a urmat epocii bogate a lui Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Philippide, Pillat, Baltazar, poeţii Cercului s-au dedat la un gen mai apropiat eposului, baladescului" (op. cit., p. 513). Toate aceste disocieri şi precizări sunt cu totul străine de principiul lovinescian al imitaţiei, pe temeiul căruia se dezvoltă teoria sincronismului.
Literatura română are nevoie, pentru a ieşi din provincialism şi pentru a se europeniza, nu de o simplistă sincronizare, ci de o racordare la tradiţii ignorate. Mai bine se vede acest program cerchist într-un alt articol al lui I. Negoiţescu, Viitorul literaturii române, apărut în al treilea număr al "Revistei Cercului Literar" (martie 1945) şi, de asemenea, reluat în volumul Scriitori moderni. Soluţiile lui I. Negoiţescu de înnoire a literaturii române nu au aproape nimic lovinescian. Specificul literaturii române nu trebuie limitat şi absolutizat în folclorism, ci merită căutat şi exploatat în alte direcţii: imaginarul eminescian rezonant cu romantismul german, vicleniile de ispitire a divinităţii din psalmii arghezieni, "jalea metafizică" petrarchistă din poezia lui Timotei Cipariu, mirajele macedonskiene, bogatul filon balcanic, concretizat estetic de Arghezi, Ion Barbu, Mateiu Caragiale şi Panait Istrati, spiritul burghez din proza lui Nicolae Filimon şi Hortensia Papadat-Bengescu, urbanitatea ironică şi comedia de moravuri din opera lui I. L. Caragiale şi G. Călinescu. "Viitorul literaturii române" trebuie să ţină cont de resursele aurifere ale acestor filoane ce pot susţine şi dezvolta specificul nostru estetic, într-un mod care să ne individualizeze în Europa. I. Negoiţescu îşi încheie astfel acest bilanţ: "literatura română e capabilă să-şi croiască limite proprii, în cadrul cărora va avea de cucerit biruinţele cele mai semeţe" (op. cit., p. 519). Înnoirea posibilă a literaturii române s-ar produce deci, în estimarea lui I. Negoiţescu, nu prin lovinesciana sincronizare, ci prin valorificarea unor tradiţii ignorate sau subestimate, nu mai puţin specifice decât altele, uzate şi perimate. Să recunoaştem deci că programul cerchist se concretizează în bună măsură prin contrazicerea lovinescianismului - ceea ce poate părea paradoxal, dacă nu cumva chiar este paradoxal prin raportare la Manifestul din 1943.
Nu cred că am putea trata aceste distanţări nedeclarate ca pe nişte inconsecvenţe. Cerchiştii îl admiră pe E. Lovinescu, preţuiesc cenaclul "Sburătorul" şi pe scriitorii moderni promovaţi de critic, aprobă în principiu modernismul ca pe o soluţie de înnoire, dar nu îl adoptă în practica propriei creaţii. Despre sincronism I. Negoiţescu nu suflă o vorbă în cele trei texte programatice pe care le-am citat şi prin care se recomandă Cercul Literar de la Sibiu. Cred că este o omisiune semnificativă sau elocventă.
În prefaţa la Un roman epistolar I. Negoiţescu problematizează într-un mod definitoriu ceea ce am putea numi contradicţiile interne ale cerchismului, rezultând din lupta tinerilor scriitori cu ei înşişi pentru construcţia personalităţii lor artistice.
Estetismul nu era o invenţie a altora, iar denumirea acuzatoare "esteţii din Ardeal" nu era lispită de justificare. Cercul Literar de la Sibiu suferea de estetism şi încerca să iasă din această capcană. O consecinţă a estetismului era izolaţionismul şi indiferenţa faţă de public. I. Negoiţescu semnalează "dureroasa noastră conştiinţă a Ťturnului de fildeşť. Fiindcă pentru noi Ťturnul de fildeşť însemna un blestem de care voiam să scăpăm. De fapt voiam un public şi, când l-am avut, zbuciumul delirant a încetat" (op. cit., p. VI). Publicul căutat era în cititorii proiectatei reviste "Euphorion" din anii 1945-1946, care să continuie într-un mod nou "Revista Cercului Literar", şi în spectatorii mult doritului Teatru al Cercului Literar, despre care Radu Stanca vorbea neîncetat în scrisorile sale, căutând sediu, finanţări, actori, repertoriu.
"Ne părea că suntem romantici şi tunam împotriva romantismului" - mai notează I. Negoiţescu, identificând o a doua contradicţie. Scrisorile nu o relevă. Dimpotrivă. Atât I. Negoiţescu, cât şi Radu Stanca mărturisesc admiraţia pentru marii romantici europeni (poeţi, dramaturgi, mistici). Prin "resurecţia baladei", teoretizată de Radu Stanca, neoromantismul rămâne o pecete a Cercului, în prima lui fază, pecete de sub care nu poate să iasă decât târziu. Antidotul clasicist nu e radical sau exclusivist. În euphorionism, I. Negoiţescu imaginează o combinaţie între clasic şi romantic, între spiritul grec şi cel faustic.
"Ne atrăgea filosofia existenţialistă, dar tunam şi fulgeram împotriva existenţialiştilor" - ar fi a treia contradicţie explicită. Scrisorile celor doi arată, într-adevăr, că-i preferau pe mistici, iar în această ecuaţie existenţialiştii nu putea fi decât repudiaţi.
"Aviditatea noastră de clasicism era legată, teoretic, de repudierea celor două curente literare: sămănătorismul şi tradiţionalismul" - a patra contradicţie. Tradiţionalismul şi sămănătorismul sunt, în fond, false forme de clasicism. Dar în conservatorismul comun celor trei curente, cerchiştii creau o delimitare, încercau separarea valorilor eterne ale clasicismului de cele conjuncturale şi corupte estetic în sămănătorism şi ortodoxism.
"Promovarea europenismului se lega de teama de provincialism". Europenismul este un remediu al provincialismului, dar nu europenismul dinafară, ci europenismul dinlăuntru - cel al Şcolii Ardelene, al latiniştilor, al lui Budai-Deleanu, al lui Codru Drăguşanu şi al lui Blaga, după cum precizează I. Negoiţescu. E vorba deci de un europenism redescoperit şi resuscitat din valorile existente ale tradiţiei interne, nu de un europenism inventat, sincronist, împrumutat.
În sfârşit, ultima contradicţie ar merita un comentariu extins. Toţi cerchiştii au avut un adevărat cult pentru Blaga, dar nu s-au revendicat din poezia şi filosofia lui "din teama de a nu fi Ťblagieniť" - mărturiseşte I. Negoiţescu. Filiaţia e notorie, ca şi rezistenţa cerchiştilor la această afiliere, din frica de a nu fi consideraţi epigoni. Manifestul adresat lui E. Lovinescu în 1943 e, categoric, privind retrospectiv, o formă ingenioasă de ascundere a adevăratului maestru. În etapa postcerchistă, prin euphorionism, adică prin propunerea de "restaurare goetheană", se va crea o premisă pentru redescoperirea şi dezvăluirea lui Blaga ca maestru tăinuit. Tradiţia cerchistă a pornit de la Blaga, fără a o recunoaşte, şi s-a întors la Blaga, într-un mod explicit, după ce maestrul a murit şi recuperarea memoriei lui era o chestiune de onoare şi de onestitate.