Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Totul sau nimic de Simona Vasilache

„În teatrul cruzimii spectatorul se află în centru, înconjurat din toate părţile de spectacol”. Căutările lui Artaud, cel care şi-a legat numele de acest teatru ca o ciumă, pur, purificator, intens, primitiv, nu înseamnă doar sfâşierea celui de-al patrulea perete, linia imaginară care desparte scena de spectatori, convenţia transparentă, ci şi întruparea lui, revelarea invizibilului şi, la limită, a sacrului. Dincolo de cuvinte, regăsind deopotrivă solidaritatea sălbaticilor, miracolul lor care uneşte, şi măreţia atemporală a miturilor.
Despre teatru şi politică, la fel ca în vremea lui Sofocle, despre datorie, rezistenţă, excese, fanatici şi profeţi, rostul vieţii şi al morţii e Al patrulea zid, romanul lui Sorj Chalandon, distins cu Premiul Goncourt Choix Roumain (Humanitas Fiction, 2014, traducere şi note de Doru Mareş). Plecând, printre rânduri, de la dorinţa lui Artaud de a afla adâncimile din om. Cât ar fi ele de fetide. Şi de la transparenţa lui Giradoux, aceea pe care oamenii o detestă, răul secret care mişcă istoria.
În trilogia Tebei, mai multe generaţii ispăşesc acelaşi blestem. În anii ‘70- ’80, revoluţiile se aprind una de la alta, lovesc ici şi colo, în numele aceloraşi iluzii, cu partizani fraternizând sumbru, peste ideologii şi continente. La Paris, studenţii stângişti atacă limitele şi desfid consumerismul, apă de ploaie turnată peste adevăratele idealuri. Nu departe, în Grecia, alţi studenţi dau piept cu mult mai sângeroasa „dictatură a coloneilor”, căreia reuşesc să-i grăbească sfârşitul. În Orient, palestinienii îşi organizează insurgenţa anti-israeliană de pe pământ libanez, forţând începerea războiului civil. În vara lui 1982, Beirutul e iadul pe pământ, unde toată lumea trage în toată lumea. Acolo, în acea uriaşă neînţelegere, orbească înfruntare de orgolii, un regizor grec, refugiat la Paris din calea juntei militare din ţara sa, sionist, dar înrolat într-o mişcare pro-palestiniană, un mélange paradoxal care arată cât de greu, de fapt, e să desparţi lucrurile, visează să monteze Antigona lui Anouilh, cu actori din toate taberele. Îl cheamă Samuel Akounis şi joacă, în mizanscena lui Chalandon, în liga eroilor. Ceilalţi vor fi, ca la Anouilh, oamenii de rând.
La vremea ei, în Parisul ocupat al lui 1944, Antigona a fost un malentendu. Şi naziştii, şi rezistenţa franceză au luat din ea ce le-a convenit. Istoria trece, problema rămâne. Cu ochi versat de reporter de război şi cu simţul cotidianului din spatele revoluţiilor, Chalandon rescrie jocul implicării şi al distanţelor.
Georges şi Aurore s-au cunoscut pe baricadele grevelor studenţeşti. El, veşnic student la Istorie, tot amânându- şi intrarea în rând şi mâncând, între timp, subversiune pe pâine. Partizan şi regizor amator. Ea, cochetând cu actoria şi cu ambiţiile de fiică a revoluţiei. Când îl întâlnesc pe Sam, erou adevărat şi regizor pe bune, miza lui devine miza lor. El, evreul, îi cunună şi e naşul fetiţei lor, Louise. Le cere, în schimb, pacea.
Samuel, torturat în Grecia prin gazare cu clor (N.B. Artaud a murit dintr-o supradoză de cloral...), se îmbolnăveşte de cancer pulmonar şi-i trece lui Georges misiunea de a monta Antigona la Beirut, printre arme şi duşmănii viscerale, care nu se pot explica şi nu se pot depăşi. Georges pleacă la drum cu un caiet de regie şi o mie de îndoieli. Împletind teama de eşec, pe care o are orice om de teatru, cu teama de moarte, pe care o are orice om. Devenite, însă, din searbede generalităţi, realitate de fiecare clipă. Nimeni nu se joacă, şi sentimentul timpului care nu le-ajunge, obligându-i să dea tot ce pot, din prima şi pe nerepetate, recuperează momentul de intensitate eliberatoare pe care grecii l-au numit catharsis. Teatrul din sălile de spectacol, ca şi mişcarea parizienilor în sprijinul Palestinei – câtă diferenţă e, va vedea Georges, între socoteala de-acasă şi cea din târg! – sunt, cum spune Sam, război de operetă. Un teatru adevărat are nevoie de pericol, cere să-ţi dai viaţa pentru el.
Şi Georges asta face, el, care a vrut tot timpul să trăiască, pe când Antigona lui Anouilh a vrut mereu să moară.
Lumea pe care vrea să o scoată din război, preţ de două ceasuri, folosindu- se, însă, de energia războiului pentru teatrul lui extrem, e o lume în care fiecare are dreptatea lui. Mai multe feluri de zei în care cred mai multe feluri de oameni, complicând infinit o tragedie care, acum vreo două mii şi ceva de ani, fusese foarte limpede şi foarte simplă. O tragedie rescrisă cu mijloacele dramei. De fapt, miza lui Chalandon, pe urmele tuturor teoreticienilor teatrului pur, este regăsirea acelei energii incredibile din Antichitate, într-o lume infinit mai ideologizată, mai superficială, mai amestecată. În care fiecare ia din Antigona ce vrea.
Pe măsură ce distribuţia se completează – capitolele sunt nume de persoane, de personaje – textul se perverteşte, se rescrie, fiecare caută asocieri familiare, pe limba lui, cam în felul cum învaţă copiii. Georges negociază, trecând azi printre rafale de gloanţe, mâine prin peisaje de început de lume, între posesori ai unor identităţi atât de împărţite (creştini, evrei, druzi, maroniţi, sunniţi, şiiţi...), încât creează un puzzle ameţitor, condiţia de actor, şi atât. Două teatre de război, cel din Parisul anului 1944, şi cel din cinematograful parţial aruncat în aer, de undeva din Liban, teatre ale fragilităţii, ale convenţiei de-o cutremurătoare inutilitate şi, totuşi, atât de puternică, stau faţă în faţă. Şi proclamă supremaţia unui principiu tutelar: „Ajungând aici, ne-am scos brasardele. V-aş propune ca, odată cu ele, să ne uităm şi religiile, numele, taberele. Aici suntem actori.” (p. 161). Este ceea ce-i trebuie tragediei. Viaţa actorilor, izolaţi într-o convenţie care nu există, dar produce efecte, blocaţi de al patrulea zid, pentru perpetuarea unui mit.
Însă războiul loveşte violent, din avioanele israeliene, care bombardează Libanul, iar actorii mor unul câte unul, fără glorie, ciopârţiţi, batjocoriţi, anonimi, câteva victime dintr-o droaie. Georges se întoarce în Franţa, dar pacea nu se mai lipeşte de el. Va fi, până la sfârşit, chiar el Antigona, supravie- ţuindu-i lui Sam, supravieţuindu-le celorlalţi, ca o văduvă, ca o pată neagră. Ales fără să se poată opune, de un destin căruia nu i-a greşit cu nimic. Se duce înapoi la Beirut, să poarte doliu după iluzii. Şi să omoare, răscumpărând lipsa de vină a actorilor lui morţi. Antigona şi logodnicul ei. Se botează cu moarte, aşa cum palestinienii se botează cu pământ. Ca Antigona, ca fratele fără drept de îngropă- ciune, asemeni celor din satele masacrate. Din porunca zeilor şi din încă păţânarea oamenilor.
Antigona nu se va juca. Însă tot ce se întâmplă, în jurul acestui proiect nebunesc, îi rescrie povestea. Peste tot sunt limite, stăpâni contestaţi şi fraţi care nu se recunosc. Ce înseamnă normalitatea? Moartea lui Georges, cu kippah pe cap şi ţinând în mână cheile unei case din Palestina. Ducând dincolo, după ce a luptat în războiul altora, un instantaneu trucat. O pace imposibilă. Tragedia e fără ieşire, şi fără speranţă. Lecţia lui Anouilh, pe care Sorj Chalandon o predă cu măreţie deznădăjduită. În fraze care au, limpede şi puternic, în traducerea lui Doru Mareş, tempo de mitralieră şi frumuseţe de sonet. Într-un roman care-ţi alungă somnul, superiorităţile, certitudinile. Tot ce numim civilizaţia noastră nu-i decât un zid care-i apără pe cei vii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara