Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tot despre fete stresate de al. cistelecan

Din traumă de sensibilitate (sensibilitate cu luciditate, se-nţelege, în exasperare reciprocă şi geometrică) scrie şi Livia Ştefan.

Iar trauma devine, fireşte, din surplus şi – mai ales – din anacronismul sensibilităţii şi al idealelor într-o lume de cinism iremediabil. Livia face (şi ea) răutăţi şi afronturi (în Re.volver, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012), declamă cinisme şi sarcasme, dar totul din sensibilitate rănită (o sensibilitate exmatriculată din lumea de azi) şi din compasiune, din participare afectivă la victimele inocente ale malaxorului existenţial. Privirea de ansamblu chiar aşa aranjează lumea, ca pe un spectacol grotesc în degradarea şi inumanizarea lui, jucat însă în jurul celei mai candide victime: „vine toamna/ nebunii se joacă/ pe autostrăzi şi/ toţi bătrînii cad/ cu bicicletele/ în timp ce pe fronturi oamenii continuă/ să- şi trimită bezele şi bucăţi de metal/ pe stradă merge o fetiţă/ de care nu are grijă nimeni”. Compasiune şi tandreţe ar profesa Livia dacă s-ar mai putea, dar cum inocenţa şi fragilitatea nu sunt arme de înfruntare (nici măcar literară), ea-şi întoarce pe dos afectele şi le transformă în sarcasme şi provocări. Desigur că Livia nu e sarcastică din fire şi nu e ea din natură o furie de Giurgiu (sau o Medee, cum zice Felix Nicolau pe copertă) dezlănţuită (cum se prezintă aici), dar sensibilitatea ei s-a exasperat de atîta indiferenţă şi s-a metamorfozat în iritare fundamentală. Nu e ceva nou, aşa se întîmplă tot mereu cînd excesul de sensibilitate dă în exasperare: el devine febră sarcastică. E un mecanism infailibil. Iată, bunăoară, ce-a păţit doamna Caliopi Dumitrescu din exces de compasiune faţă de oropsiţii de după primul război, pe care-i căina într-atît încît, în cele din urmă, a scăpat următoarea strofă sinceră, dar de tot nepotrivită pentru o doamnă: „Tristă stam într-un colţ/ Gîndindu-mă la săracii ce stau pe la porţi/ Imima mi-a spus în taină/ Trimite-i la a lor mamă!” (e o strofă citată în Gândirea, nr. 10/1921). Doamna Caliopi era de intenţii şi sentimente bune (ba chiar foarte bune), dar subconştientul lucrează fatal şi mai şi defulează ce lucrează. Darmite cînd decizia de a denunţa lumea din prea multă exasperare faţă cu cinismul ei e una luată cu voinţă şi program, cum e la Livia! Atunci desigur că sensibilitatea devine curată cerneală de pamflet şi chiar propria sensibilitate te irită eminent, de-ţi vine s-o transformi în cruzime: „fumez e soare mă zgribulesc e frig/ suflă iarăşi vîntul tăcut şi firav/ al neliniştii/ aşa calm nu a mai fost de mult aşa/ senin şi trist/ o vrabie se spală în nisip şi e fericită/ de ce vreau să o strîng de gît/ de ce vreau să o strîng de gît/ de ce vreau să o strîng de gît”. Nu poate fi Livia atît de crudelă pe cît zice (ba din contră), doar că şi-a luat o poetică de provocare în negativ şi o exaltă pînă la limita macabră a grotescului, propunînd rituri cam stranii de tandreţe: „dragostea mea/ am venit să îmi smulg dinţii lîngă patul tău/ să te veghez mai fidel decît moartea/ să îţi apăs pe pleoape/ degetele mele vor vedea cu adevărat/ durerea” (Trezeşte-te). Lui Cosmin Borza nu-i place că Livia revinde „mai toate mărcile înregistrate ale douămiismului” (dar asta şi pentru că volumul e întîrziat, ţinut prea mult în sertar) – şi le înşiră apoi cu sadism, dar ce era de făcut (era ceva, poate chiar destule)?! E limpede că Livia are sensibilitatea ultragiată şi că se irită la orice adiere de utopie (inclusiv expresivă; orice utopie e fariseim); sub versurile ei stă tot o candoare strivită, dar una care nu vrea să se lamenteze, ci să riposteze. Iar o sensibilitate excesivă nu poate răspunde decît tot prin excese – aici, premeditat contrare; Livia desenează, prin urmare, cu voluptate masochistă şi sadică deopotrivă, coşmaruri existenţiale şi suplicii de senzaţie (toate senzaţiile dor cumplit), dar în linii atît de îngroşate încît sare peste marginea de autenticitate şi dă în paradă de lugubre şi groteşti: „ghemuiţi sub plăpumi strînşi umăr lîngă umăr/ în acest ghetou nesfîrşit al zilei şi al nopţii/unde din timp în timp o rază de soare/ rătăceşte ca un glonţ în desiş/ nici soarele nu mai poate fi găsit/ nici bătrînii nu îşi mai pot folosi protezele/ nici pîntecul femeilor nu mai poate fi plin/ suntem scîncetul unui bebeluş/ mîncat de şobolani în tomberon” (All the pretty little horsies). Poetica ei de denunţ (”şi nu iert/ nu trec nimic cu vederea”) devine emfatică tocmai prin acest tip de fundamentalim imaginativ fioros, prin această imagistică spăimoasă de atîta repugnanţă. E un expresionism atît de îngroşat încît devine caricat.

Cu rucsacul plin de premii şi sertarele pline de poezii, nu-i de mirare că Diana Frumosu a bifat, pe 2012, două debuturi dintr-odată: unul la Princeps Edit din Iaşi (În memoria unui criminal), altul la Arc-ul din Chişinău – Strada cu trandafiri. Strada… nu ştiu cum arată (dar nu poate arăta cine ştie cît de altfel decît „memorialul” de la Iaşi), dar În memoria unui criminal e un volum zorit pînă la riscuri eminente. Pripeala de debut se vede (şi încă de departe) în cel puţin două registre (îmi dau însă seama că, pentru un poet tînăr – sau foarte tînăr, cum e Diana – cel mai greu lucru e să nu publice sau să aibă măcar puţintică răbdare; editorii-l trag mai rău decît cămilele pe Ion Vodă cel Cumplit): în cel procedural şi-n cel aşa-zicînd tematic. În primul, Diana e de o candoare absolută, lucrînd cu toată încrederea la personificări sau antropomorfizări temerare şi construind pe ele calamităţi spăimoase: „Linişti cu sînii proaspeţi/ urlă din noi ca-n ziua apocalipsei./ Neantul tîrît sărută franţuzeşte/ cînd braţe desfă- cute-n/ cîrjă/ salivează voluptăţi” etc. (Şi-am fost noi dumnezei acasă). Şi nici nu-i asta cea mai tare dintre naivităţi, căci pe acest procedeu e frenezie mare, una care nu se sfieşte de nici o îndrăzneală imaginativă (de genul „Cerului i-a căzut un dinte şi alţii doi/ se clatină” etc. etc.). În atîtea jurii care au premiat-o pe Diana (pe merit, fără-ndoială) s-ar fi putut găsi, totuşi, cineva care să-i spună că sunt „antropomorfizări” care se fac şi multe de tot altele care se evită din pricină că-s ridicole. Ba ar fi putut-o chiar sfătui să le evite pe toate cît poate, fiind vorba de un procedeu cam rudimentar.
În tematică, Diana e şi mai temerară; dar nu mai temerară decît orice adolescent care vrea să înfrunte teme provocatoare, nu teme de pierdut vremea. Şi ce temă poate fi mai provocatoare pentru un adolescent decît însăşi moartea?! Nici una, fireşte, pentru că aceasta e provocatoare absolut. Aşa că de apocalipsă scrie Diana, de agonie, de supliciu existenţial, de angoase teribile de sine: „Noaptea e un ochi trist din care plîng./ Vreau uneori să se facă linişte în mine,/ dar apocalipsele nu-mi tac.//…/ Mă aşez într-un pat trist şi/ plîng despre nimic ca şi cum/ aş plînge despre toate./ Lumina stinsă îmi acoperă faţa/ şi asta mă face/ să nu mor./ Dacă aş sta în faţa oglinzii/ m-aş privi ca pe o ghilotină” (Inel de singurătate). „Tanatofobia” (e titlul unui poem) Dianei e, de fapt, o „tanatofilie” tematică, bovarică, una ce-i impune versuri prea straşnice pentru vîrsta ei: „În tăcerea dezastrului meu să mă-nec/ şi să mă desfac golului/ precum o rodie”. N-aş vrea să am dreptate, dar cred că Diana ar face mai bine să înceapă cu altele decît direct cu apocalipsele şi chinurile de sine. (Oricum, astea tot vin odată şi odată).
Nu poate fi semn chiar bun pentru o carte – fie şi de poeme, unde-s multe licenţe permise – dacă recomandarea de pe copertă profesează nonşalant virgula între subiect şi predicat. E, totuşi, bine că n-o face, în propriile poeme (din Invitaţie la visare, Editura Destine, Bucureşti, 2012), şi Elena- Alina Grecu. Numai că dacă Diana de mai sus s-a pornit cu viteză, ce-i drept, dar prea repede, Elena-Alina, în schimb, s-a pornit foarte tîrziu. Nu-n privinţa vîrstei (vîrsta e potrivită, nici prea-prea, nici foarte-foarte), ci a poeziei ca atare. Pentru că Elena- Alina s-a decis să concureze pe faţă cu alde Maria Suciu-Bosco, Emilia Lungu şi alte poete de pe vremuri, scriind, ca şi ele, cu multă sensibilitate şi sinceritate, direct din albumul cu sentimente: „La părinţi să privim/ În tăcere ca la serafim,/ Înger al meu/ De mine venerat mereu.// Ne nasc, ne cresc, ne ocrotesc./ Cît încă sunt, iubesc,/ Pur şi simplu îi preţuiesc/ Şi pentru tot ce fac, le mulţumesc” etc. (Cît încă sunt). E lucru frumos (dar nun poezie, din păcate, din păcate…). Elena-Alina are stricte merite de sinceritate: „M-am plictisit să plîng,/ Să am doar tristeţe-n gînd./ Ce sentiment dureros,/ Neprietenos” (Vreau să uit). Notă mai aparte face, în versurile ei, pietatea. Ar face, de fapt, dacă ar avea unde.
Nu atît de „frumos” ca Elena-Alina scrie Petruţa Şerban (în Viaţa între paranteze drepte. Poeme, Editura Grinta, Cluj, 2012), dar îi place şi ei să simtă cîte-o adiere de mici preţiozităţi, aşa că face delicate arabescuri de stări: „e dor/ e flux/ şi reflux/ în seva/ din frunza/ ochilor mei” (Autoportret). Gramatica asta de suavităţi (altfel destul de controlate, nu scapă mai niciodată în preţiozitatea patentă) e, de fapt, un exerciţiu de îmblînzire a unor patimi/gesturi destul de aprige: „am mers drept/ pe linia orizontului/ pînă ţi-am cules/ toate dorurile mişcătoare/ fantome pîlpîind grăbite/ cu bolovanii gîndurilor/ legaţi la gît/ ca pietrele de moară/ din poveste// n-am mai apucat să te întreb/ dacă ţi-au apus cumva tristeţile/ pentru că în cataclismul/ ultimei îmbrăţişări/ se năpustea deja/ înfometată/ spaima” (Înfometată spaima). Precum se vede, Petruţa vrea să combine nonşalant teribilele cu diafanele, în gramaje chibzuite, aşa ca poemul să nu dea în convulsii de angoasă. Zicerea e uşoară, cu frivolităţi cotidianiste, dar asta tocmai pentru că ea rulează, pe fond, lucruri de gravă emfază existenţială (erotică sau depresivă): „nu ştiam dacă împreunarea/ ne era început sau sfîrşit/ urletele noastre/ erau Cîntarea Cîntărilor/ delirul n-avea milă de noi” etc. ( Viaţa între paranteze drepte). E de bine că Petruţa nu foloseşte şi retorica după reguli agravante, căci altminteri, dacă şi aceasta ar opera dramatizant, cine ştie dacă s-ar putea transcrie aşa condiţie dramatică: „sunt văduva albă/ frigul e singura haină/ pe care o port/ jumătate rană/ jumătate pămînt de flori/ voi distruge corduri în amurg/ la graniţa dintre lumi/ unde vameşiimi vor spune/ că pe cruce nu încape/ decît un răstignit” (Văduva albă). Dată fiind această structură duală, Petruţa scrie cînd cu poetica de rană, cînd cu poetica de flori. Fireşte că ideea de bază e ca fiecare rană să fie o floare şi fiecare floare o rană, dar asta poate în volumul următor. Aici jumătăţile nu par de tot compatibile.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara