Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Tomas Tranströmer - Premiul Nobel pentru Literatură de ---


Simplissima simplicitas, acesta este marele poet suedez Tomas Tranströmer, scos la timp dintr-o injustă umbră. O limpezime ce se multiplică de la sine, ca misterul profund ce locuieşte totdeauna în maxima transparenţă. Densitatea viziunilor sale priveşte cu îngăduinţă puterea limitată a cuvintelor, fiindcă ajunge să devină limbaj. Iar acest limbaj absoarbe semnalele din peisaje exterioare, sau din cel interior, stabilind o comunicare de înalt voltaj. Este şi energia care i-a îngăduit poetului să revină în claritatea discursului, traversând neantul, după un grav accident cerebral – afazia la care se referă în unul din poeme. Mă număr printre cei care nu cunosc direct idiomul în care au fost precipitate aceste viziuni. Dar cred că mi-a devenit cunoscut limbajul lor, printr-o asiduă frecventare. Ediţia de opere complete (1954-2004) descoperită cu câţiva ani în urmă în populara colecţie de la Gallimard, Balticele sale, are un loc permanent în buzunarul meu. Cu bucurie transcriu mai jos câteva echivalenţe limpezi ca apele nordului. Căci e o sărbătoare a poeziei.


Kyrie

Uneori, viaţa mea deschidea ochii în întuneric.
Cum ai vedea trecând pe străzi mulţimi agitate
şi oarbe, în drum spre cine ştie ce miracol,
în timp ce, invizibil, eu rămâneam mult în urmă.
Era ca atunci când adoarme copilul, înspăimântat,
ascultându-şi paşii cei grei ai inimii.
Îndelung, multă vreme, până ce dimineaţa-şi strecoară
primele razele prin gaura cheii
şi se deschid uşile întunericului.


Copacul şi firmamentul

Un copac păşeşte prin ploaie,
trece pe lângă noi prin ceaţa şiroitoare.
Are o misiune. Extrage viaţă din ploaie
ca mierla dintr-o livadă.
Când ploaia încetează, copacul se opreşte,
El străluceşte, drept şi tăcut în noptea tremurătoare,
aşteptând ca şi noi acea clipă
când fulgii de nea vor începe să înflorească în univers.


Faţă în faţă

În februarie, viaţa era pe oprire.
Păsările zburau cam fără voia lor iar sufletul
râcâia peisajele ca vaporul
ce se freacă de ponton când e amarat.
Pe partea asta copacii ne întorceau spatele.
Puteai şti cât de groasă-i zăpada privind ierburile moarte.
Urmele unor paşi îmbătrâneau pe troiene.
Iar sub o prelată, verbul se ofilea.
Până când, într-o zi, s-a apropiat ceva de fereastră.
Munca a încetat brusc, am mi-am ridicat ochii.
Toate culorile iradiau. Toate se întorceau.
Am ţâşnit unul spre celălalt, eu şi podeaua.


Nocturnă

E noapte şi traversez un sat, casele se arată
brusc la lumina farurilor – iată că le-am trezit,
vor să bea.
Case, garaje, panouri, vehicule care n-au
stăpân – tocmai acum ele îmbracă Viaţa.
Oamenii dorm: unii au somn liniştit, alţii sunt încordaţi
de parcă s-ar antrena greu pentru enernitate.
Chiar şi în somn profund, nu vor să le scape ceva.
Dorm ca nişte bariere lăsate când trece misterul.
Dincolo de sat, şoseaua o ţine întins prin pădure.
Arborii au căzut de acord să tacă.
Au înfăţişarea teatrală pe care o regăsim în flăcări.
Şi cât sunt frunzele lor de precise! Vin cu mine acasă.
Acum m-am întins şi încerc s-adorm, văd imagini şi semne
necunoscute ce se gravează singure sub pleoapele mele
pe acest zid al nopţii. Un fel de plic uriaş încearcă
degeaba să se strecoare printre starea de vis şi
starea de veghe.


Seară de decembrie – 72

Iată-mă şi pe mine, omul cel invizibil, poate angajat
de Marea Memorie să trăiesc în această clipă. Şi continui
să păşesc în lungul acestei biserici ferecată cu lacăt
– un sfânt de lemn îmi surâde
în picioare, nedumerit şi confuz, de parcă i s-ar fi luat
ochelarii.
E singur. Dar absolut toate se află aici, aici, aci. Apăsarea
care apasă greu
pe munca noastră de zi şi pe patul nostru de noapte.
Războiul.


Elegie

Deschid prima uşă.
E o imensă cameră inundată de soare.
Trece pe stradă o maşină greoaie
şi face să tremure porţelanurile.
Deschid cea de-a doua uşă.
Prieteni! Aţi băut umbră
de-aţi devenit vizibili.
Uşa numărul trei. O cameră strâmtă de hotel.
Cu vedere spre o străduţă.
Un felinar ce-şi aruncă lumina pe asfalt.
Frumoase reziduri ale experienţei.


Baltice

V

30 iulie. Arhipelagul devine excentric – azi, pentru
prima dată după mai mulţi
ani, apa e plină de meduze, ele progresează suave şi
tacticoase, aparţin de aceeaşi companie maritimă:
AURELIA, derivă ca florile la ceremoniile funebre pe
mare, iar atunci când le scoţi din apă, îşi pierd formele,
cum ai extrage din umbră un adevăr indicibil ce s-ar
formula în gelatină amorfă, de fapt ele sunt intraductibile,
trebuie să rămână în elementul lor.
2 august. Ceva se doreşte spus, dar cuvintele nu-l
urmează. Ceva ce nu poate fi spus,
afazie,
nu sunt cuvinte, e poate doar un stil...
Ţi se poate întâmpla să te trezeşti noaptea
şi să arunci la repezeală cuvinte
pe orice hârtie aflată la îndemână, pe marginea unui
ziar
(cuvinte ce iradiază semnificaţii!)
doar că atunci când se face zi: aceleaşi cuvinte nu mai
spun nimic, mâzgâleli, lapsusuri.
Oare se vor fi apropiat de noi fragmente din marele stil
nocturn?
Unuia îi vine firesc muzica, e compozitor, compoziţia
lui e interpretată,
face carieră, devine director de conservator.
Apoi totul se întoarce pe dos, e condamnat de autorităţi.
Elevul său K*** e numit procuror general.
E ameninţat, e degradat, e hulit.
Câţiva ani mai târziu e reabilitat, i se ridică pedeapsa.
Urmează hemoragia cerebrală: paralizia pe
partea dreaptă
însoţită de afazie, nu mai ajunge să perceapă
decât
fraze simple, nu mai găseşte cuvintele.
Deci nici promovarea nici blamarea nu-l mai ating.
Dar îi rămâne muzica, el continuă să compună
în stilul său propriu,
devine un caz senzaţional pentru medici pe timpul
cât îl mai are de trăit.
Îşi scria muzica pe texte pe care nu le mai înţelegea
- la fel cum noi
cu vieţile noastre experimentăm ceva
în inima atâtor lapsusuri fredonate.
Cursurile morţii durează câteva semestre. Eu
asistam la ele
împreună cu nişte colegi pe care nu-i cunoşteam
(tu cine eşti?)
- după care, fiecare s-a dus pe partea lui, chipuri
indistincte.

Eu priveam ţintă şi cerul şi pământul
şi de atunci scriu o lungă scrisoare pentru morţi
pe o maşină de scris fără panglică, doar o linie
a orizontului,
deci şi cuvintele dau cu pumnii degeaba şi nimic
nu rămâne scris.
Stau cu mâna pe clanţa de uşii, iau pulsul casei.
Zidurile sunt pline de viaţă
(copiii nu mai îndrăznesc să doarmă singuri
în cameră,
la mansardă – deci am tot felul de angoase
asigurate).
3 august. Acolo jos în iarba umedă
alunecă un omagiu medieval: melcul viticultor,
gasteropoda cu subtile străluciri de gri şi galben,
ducându-şi casa ondulată,
aduşi de călugări cărora le plăceaau acei escargots
- căci franciscanii veniră până aici
spărseseră piatra, stinseseră varul, insula
le-a revenit
în 1288, donată de regele Magnus, iar pădurea
a fost tăiată, cuptoarele au fost încinse, varul
şi-a întins pânzele
peste clădirile mănăstirii...

Soră gasteropodă
aproape nemişcată în iarbă, cu antene ce se
contractă
iar apoi se desfac, incertitudine şi perturbaţii...
Cât de mult ne asemănăm în ceea ce căutăm!
Iar vântul a suflat toată ziua meticulos
- pe cele mai îndepărtate insuliţe firele de iarbă
sun numărate –
şi s-a culcat apoi în interiorul insulei. Acum
flacăra chibritului
rămâne dreaptă.
Pictura marină şi poala pădurii se întunecă împreună.
Se înegresc şi frunzele copacului clădit pe cinci etaje.
„Fiecare vară e ultima”. Fraza nu le spune nimic
creaturilor de la miezul nopţii în acest sfârşit de vară
în care nişte greieri ca nebuni îşi continuă
cusutul la maşină
iar Baltica e aproape
şi robinetul singuratic stă sumeţit ca o statuie ecvestră
printre eglantieri. Are gust de fier apa.


Munţi negri

La următorul cot al drumului, autocarul se
desprise de umbra
rece a muntelui,
îşi întoarse botul spre soare şi o luă drept în sus urlând.
Noi ne înghesuiam în autocar. Era cu noi şi bustul dictatorului
împachetat în hârtie de ziar. Trecea o sticlă
de la o gură la alta.
Moartea, această pată de naştere, creştea mai
mult sau mai puţin repede
la fiecare dintre noi.
Sus de tot, în munţi, albastrul mării se agăţa
de albastrul cerului.


În martie – 79

Sătul de toţi cei care îmi aduc cuvinte,
cuvinte şi nu un limbaj,
plec spre insula acoperită de zăpadă.
Îndărătnicul nu are cuvinte.
Paginile lui albe se întind în toate direcţiile!
Dau în zăpadă peste urme de copite de cerb.
Nu sunt cuvinte, ci un limbaj.


Amintirile mă observă

O dimineaţă de iunie, când e prea devreme
să te trezeşti, şi prea târziu să adormi din nou.
Trebuie să ies în verdeaţa îmbibată
de amintiri, iar ele mă urmăresc din ochi.
Rămân invizibile, se topesc
în ansamblu, impecabili cameleoni.
Sunt atât de aproape de mine că le simt respiraţia,
chiar dacă e foarte asurzitor cântecul păsărilor.


Sumbre cărţi poştale

I

Agenda e plină, viitorul incert.
Cablul fredonează un refren apatrid.
Căderi de zăpadă în oceanul de plumb. Umbre
se bat pe chei.

II

Se întâmplă că pe la mijlocul vieţii soseşte moartea
să ne ia măsurile. Vizita asta e
repede uitată şi viaţa continuă. Dar costumul
e cusut fără ştiinţa noastră.


Ştersăturile focului

În toate aceste obscure luni, viaţa mea nu a strălucit
decât atunci când făceam dragoste cu tine.
Ca licuriciul ce se aprinde şi-apoi se stinge, se
aprinde şi-apoi se stinge – putem şi noi în anumite
momente să-i urmăm drumul
printre măslini.
În toate aceste obscure luni, viaţa mea a fost inertă
şi prăbuşită
în vreme ce trupul meu o lua drept spre tine.
Noaptea, cerul urla.
Pe ascuns, vom mulge lapte din cosmos,
să supravieţuim.


Madrigal

Am moştenit o pădure întunecată unde merg rareori.
Dar într-o zi, morţii şi viii vor schimba locul între ei.
Atunci o va lua şi pădurea din loc. Noi nu ne-am pierdut
speranţa. Cele mai mari crime rămân neexplicate,
cu toată strădania tuturor poliţiilor.
Mai există, tot aşa, undeva-n viaţa noastră, o imensă
iubire ce rămâne neexplicată. Am moştenit o pădure
întunecată, dar mă duc astăzi într-o altă pădure inundată
de lumină. Tot ceea ce trăieşte, cântă, se mişcă, se cocoaţă
şi se furişează! E primăvară iar aerul este îmbătător. Eu
am absolvit universitatea uitării iar mâinile mele sunt
tot atât de goale ca o cămaşă pe sfoara de rufe.


Prezentare şi traducere de Dinu Flămând

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara