Numărul curent: 50

Lecturi la zi:
Toate numele de Simona Vasilache


Tot aşa cum, la jocul de ruletă, matematicienii cu ceva faimă nu sînt îngăduiţi, un club al amatorilor de scrabble (dacă nu există, tant pis...) i-ar ţine la distanţă, pe lîngă poeţi, pe bunii prozatori. Dintre ei, mai cu seamă pe-aceia care mai au plăcerea mersului de-a buşilea şi-a întrebatului din aproape în aproape în felul cum iscodesc, îndeobşte, copiii. Eroii lor, rămaşi în urma ,numelor" pe care nimeni nu le mai pune la îndoială, doar ei, îşi dau deoparte, ocupaţi să blufeze, problemele serioase. Asemenea oameni, scriitori fără voie ai unor istorii apocrife, sînt, să-i zic aşa, lotul de preselecţie din care Mircea Nedelciu şi-a scos personajele. Nişte amărîţi vizionari, a căror singură grijă, într-o viaţă, altminteri, destul de seacă, e cum ar fi dac-ar fi... Locul lor este, de obicei, în nişte schiţe transformate, ceva mai lungi decît se poartă, care mimează bine, la citire, efectul, i-am spune acum, de mall: te întîlneşti cu toată lumea, poate schimbi şi cîteva cuvinte dar n-ai timp să stai, propriu-zis, de vorbă. După aceea, dacă-ţi mai aduci aminte, încep scenariile: cum arătau, ce-or mai fi făcînd. Aici, bucata de proză scurtă se termină.

Pentru cititorii frustraţi, orişicît, de-aşa în grabă vedere, Nedelciu se îndură, în '84, de-un prim roman, Zmeura de cîmpie. Putem bănui că a fost, la vremea lui, lăsat în umbră de apariţia, apropiată, a Tratamentului fabulatoriu, cu încurcata lui prefaţă. În orice caz, după douăzeci de ani (şi ceva) - e, pesemne, o modă... - cînd editura Compania îl publică din nou, punîndu-i şi lui o precuvîntare, a Sandei Cordoş, e loc de mai multe răstălmăciri. Prima lectură ne-o ,serveşte", luînd-o înapoi spre anii '80, întîmplarea că, atunci, l-a tipărit Editura Militară. Lucru, pînă la urmă, de înţeles, dacă ar fi nu să vă povestesc romanul, ci să-l ,culeg" scenă cu scenă, curăţînd acţiunea de paranteze. La început, un terist şi-o cătană la termen visează război. Scăpaţi de armată, încep să caute şi să povestească războaie mai vechi. Legende de cîmpie, unde totul se vede pînă departe şi totuşi, de la oarece distanţă, nimic nu se desluşeşte prea bine. Unde locurile seamănă mult unele cu altele şi unde, prin zmeurişte, se dau lupte de infanterie. În amintirea, spune dedicaţia cărţii, scrisă ,în numele generaţiei mele", rudelor nostre de sînge, veteranilor din războiul antifascist. Sînt de pus, aici, două întrebări. Întîi, ce înseamnă rude de sînge? Zare Popescu, istoric reuşit fără loc, de fapt un ,specialist", cu toată pasiunea lui pentru liste, incapabil de formalizare, fiindcă suferă de neastîmpărul şi de uimirea ,sălbaticului" (trecute vremurile cînd Eliade vedea în ele ,armele" savantului) se face frate, în împrejurări diferite, cu doi, cîndva, copii de pripas, ca şi el, Gelu Popescu şi Radu A. Grinţu. Presiunea ,falansterului" (a orfelinatului, a cazarmei) dă legitimitate acestor legături cu totul întîmplătoare. De altfel, revenind la acel regnum puerile, foarte potrivit cu personajele lui Nedelciu, una din nemulţumirile copiilor, pînă se obişnuiesc, este că rudele nu ţi le alegi. Ei, nu...

A doua întrebare, aşteptînd încă şi mai puţin un răspuns, ar putea să privească intrarea unei generaţii care s-a născut la cîţiva ani după ce se făcuse ,pace" în neamul celor care şi-au trăit tinereţea prin '30 şi ceva. Se credeau ei, urmaşii acelora întru pătimire, veteranii, chiar tineri, oricît ar părea de ciudat, ai vreunui război antitotalitar? Primii care, fiindcă nu mai scriau despre deceniul şase, ci despre sfîrşit de şapte şi întregul opt, au spus, cu ecranarea pe care i-au plătit-o tehnicii narative şi cu scuza jocului, că delaţiunea şi trădarea sînt, pînă la urmă, rodul unei alegeri? Cu alte cuvinte, oamenii îi cad victime unui sistem pe care tot ei, din slăbiciune sau din dorinţa unui ce profit, l-au susţinut, adaptîndu-se. Şi ce era să facă ar fi, pesemne, corolarul la întrebare. Nu aflăm, dintr-un roman în care mai mult se discută şi se interpretează decît se întîmplă, pur şi simplu, ceva, care ar fi fost calea aşa-zicînd activă de rezistenţă. E vorba, în schimb, despre opoziţia la stimulii subliminali, la felul de-a se ,prescrie", în porţii mici, o istorie rabatată uşor-uşor... Istoria antică e falsificată cu bună credinţă, prin cuvinte care ne fac familiare nişte instrumente numite, la viaţa lor, cu totul altfel, iar istoria modernă este transformată într-o ,tutelă". De fapt, aracul, cuvîntul cu care începe glosarul lui Zare (tot romanul e ,feliat" pe litere, prezentate, ca unui copil sau unui străin care-ar învăţa româneşte, printr-o povestioară oricum prea complicată pentru el - un let's pretend... adresat, în realitate, foarte finilor cunoscători) îl traduce pe latinescul tutore. Cartea e, şi ea, plină de profesori, mai mult sau mai puţin chemaţi pentru meseria lor, de care-şi rîde autodidactul isteţ, Zare Popescu. Da, doar că numele lui nu vine, cum crede toată lumea, de la ,al popii" (nu erau, oricîţi copii ar fi avut, atîţia popi cîţi Popeşti), ci de la pop, un fel de par care sprijină acoperişul caselor de ţară. Carevasăzică, un arac.

Ce ţin, în fond, aceste proptele? Cine pe cine învaţă, cine cui povesteşte? Romanul, în loc să se aşeze pe colonade masive ce, la o scuturare, nu mai au cum se mlădia, stă, de-acum, pe ţăruşi. Sau pe butuci... Aracul e pus, fireşte, ca planta să crească aşa cum trebuie. E, precum zaţul, cuvîntul cu care se termină cartea, un fel de machetă. Unealta unei ,binevoitoare" constrîngeri. Ca şi poveţele pe care le primesc, de la dascălii lor, în toate sensurile, altminteri oameni, poate, cumsecade, eroii romanului. E treaba ,fratelui" mai mic (un rebel, fără să-şi dea seama, în ,familia" fratelui celui mare) să ia investigaţiile în serios. Numai că lămuririle pe care le află n-o să-i ajute la nimic. Rămîne, şi după întoarcerea lui din timpul părinţilor, acela în care s-au stricat, poate fără putinţă de îndreptare, rosturile, aceeaşi problemă: cît de bune şi cît de libere de trecutul tău sînt alegerile pe care le faci? Viaţa, trecîndu-se într-o parte, mai ţine, ca un vrej de Rubus ideaus, flori în partea cealaltă? Altfel spus, cînd zmeura de cîmpie, de cultură, de fapt, e deja pe rod, ,vor mai fi existînd, în pădurile de dincolo de Vesely, tufe de zmeură înflorită la începutul lui mai?".

Se poate, fireşte, să mai fie asemenea ,întîmplări" care nu pot fi obţinute în serie. Sau în seră. Rămîne, după ce dai la o parte toate categorisirile, un miez al istoriei de care nu te poţi atinge. O viaţă a ei, de animal hăituit, pe care Zare o simte, dar nu reuşeşte să o pună pe hîrtie, altfel decît iscînd probleme. Alte şi alte nelămuriri. Lucrurile stau cam la fel cu povestirea. Există, de bună seamă, o anume osatură pe care ea creşte, spiralat. Pînă ajung, puţin cîte puţin, să facă, împreună, un singur corp, o coloană torsată, ca stîlpii împletiţi. Un brîu este ,meştereala" (de altfel, lui Gelu Popescu i se spune Meşteru, Zare ,piguleşte" la etimologii, Grinţu la scenarii), celălalt spontaneitatea. Adică povestea în sine, care nu stă în dozimetrele teoriilor despre roman cum nu stă limba, cea adevărată, în dicţionare. Sigur, Zare ia din DEX (,substratul" unei proze scurte care e, cu unele stîngăcii, o savuroasă comedie a comunicării cu-atît mai aproximative cu cît mai neologic-exactă) nişte cuvinte fie nu prea comune dar purtate, oricum, cu minime adaptări, şi-n alte limbi (baionetă, chioşc, hotel, obiect etc.), fie cu etimologii amestecate şi neclare, întîlnite, aşa, doar la noi: arac, fluier, fuior, ulcior etc. Din jocul frînturilor de esperanto şi-al ,condimentelor" de idiom, pe care dicţionarul le ordonează la fel, creşte, pe deasupra lui, spontanee, povestea, vorbind, în urechile tuturor, despre toţi şi totuşi făcută să nu-i răspundă, cînd se simte chemat, decît unul. Aşa sînt, de fapt, toate numele...



Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie, Editura Compania, Bucureşti, 2005, 272 pag.