Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
„Toată viaţa nu m-a interesat de unde vin şi unde mă duc la masa de scris“ - interviu cu Liviu Ioan Stoiciu de Hristina Doroftei

Hristina Doroftei: Colecţia OPERA POETICÃ, apărută în 2016 la Editura Paralela 45, sub coordonarea şi îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi propune să adune toate volumele de poezii publicate până acum de către poeţi români reprezentativi. Până acum, în această colecţie au fost publicaţi, pe lângă dumneavoastră, Ioan Es. Pop, Emil Hurezeanu, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Pantea. Cum aţi primit această idee?

Liviu Ioan Stoiciu: Seria de autor Opera Poetică (cu cărţi-emblemă ale unor autori în viaţă) e un proiect de anvergură al unui editor care se respectă. Iar Editura Paralela 45 a lui Călin Vlasie (poet de valoare) trece astfel pe primul loc între editurile care promovează literatura română constant, la cel mai înalt nivel (nu întâmplător el „l-a obligat” pe N. Manolescu să definitiveze „Istoria critică”). Personal, continui să mă mir că promovează poezia originală, mai mult sau mai puţin reprezentativă (poezie „care n-are cititori”, în general; rămâne un gen de nişă, pe care librăriile şi bibliotecile publice îl evită). Îmi scot pălăria în faţa generozităţii editorului… Cum am primit ideea apariţiei în această colecţie Opera Poetică? Iniţial, cu bucurie, că pot oferi ediţia definitivă a „operei” mele. Mai apoi, cu inima strânsă, amintindu-mi că eu nu am cititori, de fapt, şi că provoc pagubă…

Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei OPERA POETICÃ, a pus bazele unui Cenaclu literar, qPOEM, www.qpoem.com, care a devenit un fenomen naţional ce urmăreşte relansarea lecturii de poezie. Într-o lume a vitezei, a superficialului, lectura are şanse să învingă?

E un fenomen virtual cu totul surprinzător acest qPoem: până la el existaseră bloguri şi conturi cu poezii publicate zilnic pe Facebook, inclusiv de grupuri constituite pe o anumită temă literară sau de poeţi consacraţi, dar n-au provocat nici o febrilitate, apărea câte un like, o sută de like-uri şi atât. Pe acest cont Facebook intitulat qPoem (şi qProză, mai nou) invitaţia la lectură a fost explicită, în mişcare, cititorul fiind invitat să dea „notă” sau să scrie un comentariu favorabil sau nefavorabil, contând pe postări ale autorilor de poezie care voiau să intre într-o confruntare sau competiţie publică. Trebuie să ai curaj să publici un poem pe acest cont-cenaclu, ştiind că gusturile de cititor de poezie (cu acces pe Facebook, în principal tineri) e atât de delicat, ca valoare, când nu ţine cont de criteriul estetic. Călin Vlasie, editorul cu fler comercial, a plusat, văzând abundenţa de „poeţi” pe acest cont şi le-a propus să apară cu o carte a lor, ceea ce a dus la o adevărată efervescenţă – sigur, contând pe o selecţie „simpatică” a unor critici literari (puşi să-i prezinte pe cărţile apărute). Entuziasmul celor de pe Facebook, cititori ai postărilor pe qPoem, n-a încetat nici azi. Rămâne de văzut cum se va face valorizarea acestor cărţi. Sigur, nu e de ajuns să publici o carte de versuri să fii numit „poet” (nu sunt de ajuns nici zece cărţi, dacă n-ai susţinere critică), dar asta nu mai e treaba editorului. Călin Vlasie le-a deschis editura celor ce postează poeme de calitate pe Facebook (pe qPoem), mai departe autorii… N-am răspuns la întrebare, dacă lectura are şanse să învingă într-o lume a relativizării. Personal, sunt pesimist. Întrebaţi autorii apăruţi în colecţia qPoem dacă-i citesc şi pe alţii, în afara celor cu care se simt solidari acum, conjunctural, apăruţi la Editura Paralela 45...

Ambele colecţii noi din acest an ale Editurii Paralela 45, OPERA POETICÃ (cinci volume) şi qPOEM (13 volume), ca şi mai vechea colecţie AVANPOST, iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul Gheorghe Crăciun, sunt axate pe poezie, iar unii autori din colecţia qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili la critica literară. Pe dumneavoastră în ce mod v-a afectat receptarea critică de-a lungul timpului? Acest aspect se poate deplasa şi în zona relaţiilor de prietenie?

Fără receptare critică „pe bune” (nu a „prietenilor”), eu n-aş fi existat. Eu am debutat şi publicat într-o lume literară severă, la care a contat nivelul estetic al cărţii şi al operei. În condiţiile în care am citit întreaga poezie românească apărută până să debutez eu, şi am putut să fac tot felul de comparaţii, să reacţionez subtextual la ceea ce mi se părea depăşit. De la douămiişti încoace s-a produs o ruptură, în majoritate ei se mulţumesc doar cu „îmi place” şi sunt mulţumiţi dacă grupul din care fac parte îi aplaudă cu „bravo” (reflex al străzii), nu-i mai interesează dacă au într-adevăr calitate estetică textele lor, e de ajuns „succesul” şi fluierăturile de admiraţie (ale amicilor). La ei funcţionând certitudinea, nu îndoiala. Ei nu dau doi bani pe poezia apărută în comunism, deşi acolo e „greul” poeziei, de la şaizecişti (Leonid Dimov, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu) la şaptezecişti (Virgil Mazilescu) şi optzecişti (Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Ion Stratan, să dau doar exemplul celor dispăruţi, care-mi vin acum, luat din scurt, în minte). Sigur, sunt lideri douămiişti care au captat şi atenţia celor ce au scris şi publicat până la ei, poeţi şi critici bătrâni, care i-au debutat şi susţinut moral – liderii douămiişti sunt vedete credibile azi şi din acest motiv.

Care este autorul din colecţia qPOEM care v-a atras atenţia? Ce sfat i-aţi da?

Regret, n-am nici o carte din colecţia qPoem. Ştiu cum scrie (bine) Ioan Barb, de exemplu, dar n-am cartea lui din colecţia qPoem. Să-i dau un sfat? Să meargă pe mâna lui. Să fie inspirat! Eu nu dau sfaturi. Am crescut în singurătate, n-am avut modele şi nu m-au interesat sfaturile nimănui.

De ce preferaţi poezia, prozei? Este o alegere sau un destin?

Intuitiv, poezia s-a instalat în primplan: de la 14 ani, în 1964, scriu poezie „regulat” (aveam „reviste” ale mele scrise de mână, pe coli A3 îndoite, dublate, pe care trebuia să le „umplu” cu texte originale ale mele, poezia era pe prima pagină de fiecare dată; în aceste „reviste” ale mele am debutat şi în poezie, şi în proză sau în jurnal, şi în teatru, şi în publicistică; le citeau colegi de liceu teoretic-umană, la Adjud, profesori, rude, cunoştinţe). Poezia are legătură cu avatarurile psihicului, mereu m-am lăsat în voia Domnului – dacă am simţit mai mult „nevoia” să scriu poezie, am scris, aşa a ales deficitul sau surplusul de sensibilitate. În proză raţionalizezi lucrurile, trebuie să ai un subiect. În poezie totul curge de la sine, natural; prin poezie încerci să te îmbunătăţeşti duhovniceşte, spiritual.

Cum a fost PRIMA întâlnire cu poezia? A fost „coup de foudre” sau a venit „picătură cu picătură”?

Nu ştiu exact ce a declanşat şi când am scris prima poezie, păstrez o poezie de dragoste de la 11 ani, atunci am fost… dezvirginat de o tânără de 21 de ani într-un prepeleac (ea-şi păzea via, era aproape de Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi, unde eu am copilărit până în clasa a VII-a, când am fost mutat la oraş, la 4 kilometri, la Adjud). Poate eram îndrăgostit… Eram un cititor al bibliotecii comunale din Adjudu Vechi, în casă (Cantonul 248 era locuinţa de serviciu a tatălui meu) nu aveam cărţi de poezie. Citeam poezie clasică, singura acceptabilă (prezentă şi în manuale). N-aveam idee atunci de istoria poeziei la români. Scriam spontan cu rimă, precum Coşbuc, până ce am descoperit poezia „modernă”, preferândul pe Bacovia… N-am să uit niciodată ce am păţit atunci când mi-am dactilografiat primele poeme (la un birou de copiat acte, contra cost, la Adjud) şi dactilograful m-a luat peste picior, că de ce scriu cum scriu, odată ce Coşbuc a scris mai bine; atunci m-am despărţit pentru totdeauna de poezia cu rimă, artificioasă, tehnică (extrem de greu de scris, negăsind rime)…

În prefaţa primului volum din cele cinci ale OPEREI POETICE (Editura Paralela 45, 2016), carte care conţine volumele de autor şi ciclurile publicate în volume colective, din perioada 1978-1989 („La fanion”, „Caietul Debutanţilor 1977”, „Caietul Debutanţilor 1978”, „Inima de raze”, „Când memoria va reveni”, „Antologate”, „O lume paralelă”), Răzvan Voncu afirmă că „Poetica personală a lui Liviu Ioan Stoiciu a influenţat poetica de grup a optzecismului, ca şi felul în care aceasta era înţeleasă de critică, într-o măsură la fel de mare ca aceea în care s-a lăsat ea însăşi modelată de grup.” Pornind de la această aserţiune, cum v-aţi defini lirismul?

Editarea primelor mele patru cărţi de poezie mi-a dat ocazia să mă recitesc în amănunt (făcând corectură la ceea ce s-a cules pe computer), de regulă nu mă recitesc şi toată viaţa nu m-a interesat de unde vin şi unde mă duc la masa de scris, n-am conştientizat în profunzime „condiţia de poet”. Nu m-am gândit la mine, pur şi simplu.
Recitindu-mă, am luat seama că, scriind spontan, intuitiv, vin pe direcţia poeziei de avangardă (care în România este subestimată, neînţeleasă, marginală, pusă de unii critici „fără organ” la index). Cum mi-aş defini „lirismul”? Păi: reverberări ale subconştientului, structuri suprapuse, sugestii inedite (în condiţiile în care fragmentarismul e literă de lege la mine; aşa gândim, fragmentat, în mai multe direcţii), viziuni nerostite, limbaj propriu (eu am făcut caz de oralitate). „Atipic” fiind, mi-am construit de la sine un sistem de autodezvoltare (în bine sau în rău, „revelaţia” având regim restrictiv)… Îi mulţumesc şi pe această cale criticului Răzvan Voncu, simţului său de receptare – ţinând cont că a trebuit să aştept şase ani să se înveţe critica din anii ’70 (când participam la concursurile editoriale de debut) cu felul meu de a scrie, amestecând liricul cu epicul (care avea să se numească „optzecist”), e posibil să fi fost un precursor al optzeciştilor, cât de cât. Neuitând că eu locuiam la Focşani, rupt total de cei ce frecventau Cenaclul de luni la Bucureşti, Echinox la Cluj sau Junimea Nouă-Dialog la Iaşi – şi scriam în anonimat în anii ’70 în aceeaşi cheie.

Dinu Flămând, în Amfiteatru, Anul XVI, Nr. 2/182 din 1981, consideră volumul dumneavoastră de debut, „La fanion”, ca fiind „un elan, o exaltare a tuturor senzaţiilor, care înving ariditatea eliptică.” Cum a evoluat relaţia dumneavoastră cu scrisul de-a lungul celor treizeci şi şase de ani (de când aţi debutat la Editura Albatros cu „La fanion” şi până la volumul OPERA POETICÃ)?

Am scris versuri continuu (nu în fiecare zi, ci atunci „când mi-a venit”, uneori şi de trei ori pe zi, alteori o dată pe lună), m-am profesionalizat din mers. Spre deosebire de majoritatea poeţilor, care scriu la fel toată viaţa, îmbunătăţind tematica, rămaşi însă pe acelaşi stil, eu am depăşit faze la masa de scris şi am scos cărţi care nu seamănă una cu alta, dându-le o personalitate independentă. Vreau să spun că nu m-am cantonat într-o formulă de scris (ceea ce provoacă nedumeriri criticilor, care nu acceptă să-ţi schimbi „stilul recognoscibil”). Am nevoie de mulţi ani (cinci, dacă nu zece ani) să evoluez, cum spuneţi dumneavoastră, să ard o nouă etapă şi să-mi găsesc un alt făgaş, alt timbru. În subteran, fireşte, firul roşu se păstrează, cine mă citeşte cu atenţia îmi recunoaşte „arta cuvintelor”.

În textele dumneavoastră, critica literară observă delimitarea de generaţia optzecistă, fiind considerat autorul unei „versificaţii singulare, foarte sugestive” (Gheorghe Perian). Ce îl diferenţiază cu adevărat pe Liviu Ioan Stoiciu, poetul?

Vorbim de alte „standarde estetice”? Scriind spontan, probabil că ating coarda liricului „preraţional”, brut, expresia poetică luând-o înaintea gândirii. O poezie a sufletului, la mine, nu a minţii – asta m-ar diferenţia radical faţă de colegii din generaţia optzecistă. O poezie a unei schimbări de accent existenţial şi a unor inadecvări personale? O poezie a unei identităţi de limbă română, care percepe nu numai emoţia acestei lumi, ci şi fluxul primar al emoţiei unei alte lumi, complementară, invizibilă, „metafizică”. O poezie a unei strategii de valorizare universal valabilă.

Primul volum din OPERA POETICÃ este deschis de ciclul „EVOE!”. Ne puteţi dezvălui care este textul ce închide volumul cinci al OPEREI POETICE? Cum puteţi rezuma perioada trăită de dumneavoastră între primul poem apărut în volumul de debut şi ultimul poem, cel care încheie OPERA POETICÃ?

Să subliniez că în Opera Poetică n-am făcut nici o modificare, nici o virgulă n-am scos, n-am adăugat sau modificat nici un cuvânt, considerând că fiecare carte are destinul ei, că „aşa i-a fost să fie” (deşi mi-au fost cenzurate volumele „Inima de raze”, „Când memoria va reveni” şi „O lume paralelă”, volume primite de critica literară ca atare; ar fi fost o tâmpenie să le modific, să adaug poemele scoase de cenzură sau versurile modificate). Volumul cinci al Operei Poetice? Nu vor fi cinci volume, ci trei-patru, probabil (e estimarea coordonatorului colecţiei, Călin Vlasie) – cum pot rezuma perioada trăită de la prima la ultima mea carte de versuri? 36 de ani… Mă tem că poezia mi-a inventat o altă realitate (o altă lepădare de sine – postmodernă, relativizantă; dacă nu cumva nu e o maladie), în care mă regăsesc, ea m-a reconstruit în interior şi mi-a tot rafinat plăcerea creatoare…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara