Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
tânărul Maiorescu de Nicolae Manolescu

înainte de a se încheia 2017 – Anul Maiorescu în critica literară, pe care l-am anunţat într-un editorial din penultimul număr pe 2016 al revistei, mă simt obligat să fac, dacă nu neapărat un bilanţ, fie şi numai să subliniez aspectele principale ale comemorării şi învăţămintele pe care le putem trage din ele. Ideea s-a bucurat de un succes la care, trebuie să recunosc, nu mă aşteptam. Presa culturală din întreaga ţară a acordat evenimentului atenţia cuvenită. Aproape număr de număr s-au publicat articole, studii, contribuţii de tot felul. Au avut loc simpozioane, în Filialele USR de la Bucureşti, de la Iaşi, unde a fost înfiinţat cu această ocazie Premiul Naţional „Titu Maiorescu” şi de la Timişoara. ICR – Berlin a organizat o dezbatere pe tema operelor din tinereţe, în limba germană, ale primului stătător al criticii literare din România, la care am fost invitat eu însumi. Editura Academiei Române a publicat două volume, Opera filosofică, reeditare, şi Studii despre filosofia lui Titu Maiorescu, în coordonarea acad. Alexandru Surdu, cuprinzând operele de tinereţe şi, respectiv, cele mai importante comentarii consacrate acestora de-a lungul timpului. Apărute între 1858 şi 1863, când autorul avea între 18 şi 23 de ani, textele sunt în germană, unele traduse abia acum, şi au ca obiect filosofia, logica, sociologia şi psihologia. Ediţia academică reia declarat ediţia intitulată Scrieri din tinereţe a lui Simion Ghiţă din 1981, întregind-o cu pagini eliminate atunci de cenzură. În fine, Nicolae Scurtu a publicat corespondenţa dintre Maiorescu şi Ion Petrovici, într-o ediţie integrală, la Ars Docendi, Universitatea Bucureşti, în care se află, pe lângă scrisorile pe care şi le-au adresat unul altuia, articolele lui Maiorescu din revista germană „Der Gedanke“ despre filosofia, respectiv, logica lui Hegel. Rareori un an comemorativ s-a bucurat la noi de o atât de abundentă producţie critică şi editorială.

întâiul lucru pe care vreau să-l marchez priveşte formaţia intelectuală a lui Maiorescu, atât de bine scoasă în evidenţă de publicaţiile la care m-am referit. Nu numai pentru că primele articole sunt în limba lui Hegel, Herbart sau Schopenhauer, am afirmat în conferinţa de la Berlin că germana poate fi considerată prima limbă a lui Maiorescu. O poseda la perfecţie şi a recurs la ea chiar şi când a scris despre Tragedia franceză, în care citatele sunt în franceză, limbă la fel de bine stăpânită de conferenţiar. Era de altfel normal să prefere germana, găsind în ea un vocabular filosofic temeinic constituit, spre deosebire de română, în care ar fi fost silit să facă un act de pionierat. Raportat, de obicei, la Hegel, din cauza referirii aparente din O cercetare critică din 1867 la ideea hegeliană, raportare pe care articolele din „Der Gedanke“ o confirmă, şi la Schopenhauer, tradus în franceză la îndemnul lui de către Zizin Cantacuzino (o primă traducere în limba lui Bergson!), Maiorescu este la debutul său, în egală măsură, un herbartian, cum a susţinut Mircea Florian încă din 1937, urmat de profesorul sibian Licu Pop într-un articol din 1944, semnalat de mine în Contradicţia lui Maiorescu, dar nereluat în Studii, cum, nereluate în selecţia Monei Mamulea sunt şi multe altele, chiar importante, pe care cititorul ediţiei le poate descoperi în bibliografia, exhaustivă, de la sfârşitul volumului, datorată lui Titus Lates.

O a doua observaţie este aceea referitoare la originalitatea ideilor filosofice ale lui Maioresu. Niciunul din autorii studiilor nu se ocupă de ea cu adevărat, nici Mircea Florian, înainte de Război, cel mai ataşat de temă, nici profesorii de filosofie de după, care preferă s-o dea pe logică şi pe critica literară şi culturală, urmărind probabil, să ne ia nouă, criticilor, pâinea de la gură. Nu voi fi eu acela care, la rândul lui, le va mânca filosofilor pâinea. Treaba mea rămâne critica lui Maiorescu. De altfel, dacă exceptăm ediţiile menţionate, operă a unor devotaţi, Anul Maiorescu a trecut fără ca aceia a căror treabă este filosofia să fi băgat de seamă. Cele din urmă studii serioase datează din epoca ediţiei lui Simion Ghiţă, un an după ce eu însumi am publicat Contradicţia lui Maiorescu.

în ce ne priveşte pe noi, criticii literari, problema originalităţii criticii literare maioresciene n-a încetat să ne preocupe. Ca şi actualitatea ei. Şi nu de azi, de ieri. O actualitate, aş spune, paradoxală, manifestă tocmai în epoci în care moştenirea lui Maiorescu era ignorată sau contestată. În 1940, E. Lovinescu a publicat monografia cunoscută şi studiile despre Junimea şi despre posteritatea criticii lui Maiorescu. N-a fost un gest întâmplător, ci unul deliberat, ca o provocare la adresa înclinaţiilor tot mai puternice spre obscurantism din viaţa politică şi culturală. Am remarcat nu o dată că Maiorescu pare să redevină actual de câte ori apar astfel de tendinţe. Contestat, încă din timpul vieţii, de la stânga, de către Gherea şi socialişti, ca şi după 1947, când comunismul l-a făcut, pur şi simplu, uitat pe marele critic (Adio, domnule Maiorescu!, scria Georgeta Horodincă în 1955), a fost din nou contestat, de la dreapta, după ce articolul lui Liviu Rusu din 1963 a readus întrucâtva lucrurile la normal, contestatarii fiind de data aceasta Mihai Ungheanu, George Munteanu sau Alexandru Dobrescu, aripioară a naţionalismului care încălecase pe calul lui Mihai Viteazul. Cea mai proaspătă adversitate vine totuşi după 1989 din partea noii generaţii de critici literari, pentru care, ca şi pentru criticii anilor 1950, Maiorescu pare a fi încetat să existe. Cu excepţia celor grupaţi în jurul României literare, niciun critic douămiist, şi îi am în vedere pe cei care păreau până nu de mult să conteze în viaţa literară, n-a scris un rând despre Maiorescu în tot acest an. Nici măcar unul de refuz al lecţiei maioresciene.

Recunosc că editorialul meu de acum un an se folosea de centenarul morţii lui Maiorescu spre a pune pe tapet exact acest refuz, pe care îl anticipau numeroase semnale. M-aş fi bucurat să nu mi se confirme suspiciunile, deşi erau cât se poate de rezonabile. Preferam să mă înşel. Constat cu infinită tristeţe că pentru tinerii critici spiritul critic maiorescian nu mai are căutare. Ei merg pe mâna celei care, cu şaizeci de ani în urmă, îşi lua adio de la Titu Maiorescu. Ce-ar mai fi de spus?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara