Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tânărul D.R. Popescu de Mircea Moţ

Publicarea primului volum din opera lui Dumitru Radu Popescu (I, Mări sub pustiuri, Prefaţă de Cornel Ungureanu, Cronologie de Florea Firan, Iaşi, Polirom, 2010) este un bun prilej de a reciti proza de tinereţe a scriitorului, cu detaşarea îngăduită de faptul că despre textele volumului s-au pronunţat criticii literari cei mai importanţi, evaluându-le estetic şi stabilindu-le locul în contextul literaturii române. Relectura prozei de început a autorului Vînătorii regale trimite implicit la felul în care tânărul prozator s-a detaşat cât se poate de semnificativ de o anumită literatură şi de o anumită perspectivă asupra literaturii, moment ce coincide – cu atât mai mult în cazul lui Dumitru Radu Popescu, dar şi al scriitorilor generaţiei sale – cu un început semnificativ, garantând reaşezarea scrisului sub zodia esteticului.

În anii ’60, Dumitru Radu Popescu a înţeles ceea ce o serie de autori de dinaintea sa, dintre care unii de un incontestabil talent, nu reuşiseră s-o facă. Literaturii, ce trebuia să se legitimeze sub semnul realismului, i se refuzase în ultimă instanţă tocmai baza reală, ajungându-se în felul acesta la anularea conceptului însuşi de realism. Sau, altfel spus, în epocă funcţiona un realism lipsit de realitate, ceea ce ideologii au simţit şi au acceptat, l-au şi motivat chiar, ajungându-se la formula de realism socialist, ce presupune evident trădarea realului în favoarea unei realităţi cosmetizate şi deformate până la monstruozitate în urma adaptării ei violente la ideologie şi la dogme. Nu realitatea este reflectată la modul realist, ci este transcris un univers artificial, pe care autorii înşişi au acceptat uneori să-l inventeze: ei nu lucrează cu modele reale, ci transcriu obedient scheme ce trebuie să se substituie realităţii. Când Marin Preda publică primul volum al romanului de incontestabilă valoare care este Moromeţii, succesul lui se datorează indiscutabil şi faptului că scriitorul se sustrage surogatului de realitate oferit în epocă, concentrându-şi atenţia asupra perioadei de dinaintea războiului. Un alt scriitor, Titus Popovici (despre care nu se poate spune că talentul îi lipsea, un argument fiind excepţionala nuvelă Moartea lui Ipu) scrie Setea, roman care poate interesa exclusiv pentru bătrâna Ana, personaj conceput în spiritul bunei proze de tradiţie ardelenească, personaj ce moare de altfel, simbolic şi polemic, în zorii unei epoci de ale cărei binefaceri nu va apuca să se bucure.

Proza scurtă a lui Dumitru Radu Popescu reţine atenţia prin felul în care autorul se abandonează „literarităţii”, supralicitând ostentativ şi subtil polemic modalităţi artistice consacrate de literatura autentică. Plasarea acestora în centrul atenţiei deplasează evident textele tânărului prozator spre experienţe literare mai apropiate de noi, totul sub semnul unui joc rafinat, în care existenţele se legitimează în universul textual şi se motivează exclusiv prin raportare la derularea mecanismului narativ. Dacă în texte pot fi depistate „schematisme” ori „clişeele pseudo-estetice proprii epocii”, acestea sunt bine îngroşate, caricaturizate, totul trădând atitudinea evident detaşată a tânărului prozator. Fără să întoarcă spatele realităţii imediate (scriitorul nici nu era dispus s-o facă), tânărul prozator subminează atent şi sistematic vălul de aparenţe ale acesteia, proiectând asupra ei o lumină studiat naivă, copilărească, dar necruţătoare, regizată cu mult rafinament. Sunetul seducător al mecanismului narativ şi lumina ademenitoare a expresivităţii domină la Dumitru Radu Popescu zgomotele brutale şi profane ale unei realităţi deformate monstruos. S-a remarcat de altfel faptul că lumea literaturii lui Dumitru Radu Popescu este prin excelenţă „una teatrală şi teatralizată”, în care „tragicul se îmbină cu farsa, autenticitatea cu mistificaţia, violenţa cu lirismul”, spaţiul prozei scurte fiind pe bună dreptate un „teritoriu al libertăţii, fanteziei şi inventivităţii pusă în slujba unei perspective predominant estetice” (Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români ).

Pentru prozator, funcţionarea impecabilă a mecanismului literar este pe deplin liniştitoare, fiindcă îi asigură dorita certitudine a autenticităţii. Modalităţile şi tehnicile literare cele mai variate sunt aruncate cu generozitate în jocul estetic, impresia fiind, nu o dată, că la tânărul prozator planurile se întrepătrund: scoase întotdeauna în faţă, metaforele, simbolurile sau miturile nu par să ţină de ceea ce se înţelege prin expresivitate, ci se amestecă printre personaje şi fapte, lăsând impresia că ele însele devin nişte ipostaze ale realului.

Imaginarul prozei de început a lui Dumitru Radu Popescu este – până la un anumit punct – rezultatul unei fascinante metamorfoze a realităţii sub presiunea aproape imposibil de stăpânit a literarului. Nicolae Manolescu reţine că scriitorul „s-a remarcat printre primii care au intuit potenţialul alegoriei şi al simbolului poetic în proza postrealistsocialistă”, criticul subliniind în egală măsură ideea că Dumitru Radu Popescu „amestecă în apa stătută a realismului motive mitice, ezoterice, alegorii ori simboluri livreşti”. (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pag. 1100 ).

O bună parte a prozei scurte mizează enorm pe tensiunea dintre real, pe de o parte, şi simbol, mit, tipar literar, pe de altă parte. Scriitorul caută într-adevăr realitatea, dar nu o poate accepta oricum, încercând să vadă prin transparenţa acesteia gesturi şi tendinţe paradigmatice. Resortul care determină majoritatea gesturilor personajelor lui Dumitru Radu Popescu este unul exclusiv de profunzime. Tensiunile sunt uşor sesizabile la suprafaţă, în realitatea imediată, dar semnificaţiile adevărate nu ţin de acest plan al circumstanţei. Personajele lasă uneori impresia că dincolo de voinţă, de individualitatea lor şi de un destin, se supun unor scenarii de profunzime, care sunt ale marii literaturi. Destinul personajelor lui Dumitru Radu Popescu este, prin excelenţă, un destin literar şi acestuia ele nu i se pot sustrage. Realitatea însăşi a prozei se conformează modelului, care organizează semnificativ detaliile cotidianului şi propune reconsiderarea realismului, fără a se putea vorbi totuşi la Dumitru Radu Popescu de o proză mitică ori predominant simbolică.

Aspectele menţionate până aici sunt susţinute de majoritatea textelor volumului care inaugurează seria de opere ale lui Dumitru Radu Popescu. Se pot cita în acest sens multe dintre povestirile şi nuvelele cărţii, începând cu Păpuşa spânzurată (unde simbolul pune în lumină semnificaţii adânci), continuând cu Gâştele (unde simbolicul judecă şi sancţionează realitatea) ori cu Dor (unde, după cum s-a remarcat, intriga poliţistă trimite la un scenariu exemplar) sau cu Leul albastru (unde realitatea se întâlneşte cu simbolul sub semnul unei parabole vizând relaţia dintre libertate şi limită). Mai amintesc doar Duios Anastasia trecea, în care tensiunea de factură tragică susţine, o dată în plus, specificul şi profunzimea prozei lui Dumitru Radu Popescu.

Lectura primului volum din seria operelor lui Dumitru Radu Popescu nu poate neglija un text emblematic pentru proza autorului. Este vorba de nuvela Mări sub pustiuri, text fascinant în tensiunea simbolurilor sale care, ca şi în cazul altor proze, iau iniţiativa, transferând finalitatea operei la alt nivel. Este un text ce a fost nedreptăţit în anii de după evenimentele din decembrie: ochi vigilenţi se pare că au citit textul prin dioptriile criticii literare din anii dogmatici de tristă amintire, refuzându-i autenticitatea şi profunzimea viziunii.

Aceeaşi relaţie şi aceeaşi tensiune la nivelul planului simbolic, ce configurează autoritar evenimentele din cotidian, plasându-le sub semnul permanenţei. Personajele se definesc nu prin raportare la evenimente concrete, ci la simboluri grave, pustiul şi apa, mările.Tânărul moare în finalul nuvelei, cu menţiunea că nu istoria este cea care îl ucide, ci întâmplarea şi propriul joc, prin care el se sustrage seriozităţii realităţii exterioare, ademenit de chemarea din adâncuri a simbolului. Moartea sa este vizibil redimensionată din aceeaşi perspectivă simbolică: cu propria moarte pe moarte călcând, Beethoven readuce la viaţă grădina ofilită într-un sfârşit de august, ca sugestie că paradisul a fost reinstaurat, personajul însuşi dobândind, prin sacrificiu, dreptul la condiţia paradisiacă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara