Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Tiziano Scarpa: Stabat Mater de Geo Vasile


Vrei să ştii ce-mi trece prin cap când mă simt rău? Nu ştiu cum să mă fac înţeleasă. Mă simt pierdută, absolut pierdută. În clipele acelea sunt sigură că pentru mine nu mai e nimic de făcut, că totul e o fundătură amară.

- Nu trebuie să te necăjeşti atât de tare, - îmi spune capul cu şerpi negri.

- Ce-aş putea face?

- Nu ştiu nici eu.

- Crezi că ar fi mai bine pentru mine să mor? - o întreb

- Posibil. Încearcă să te-nchipui moartă.

- Şi cum să fac?

- Cum ţi-e ţie mai uşor.

- Văd un trup neclintit şi rece.

- Dar tu unde te afli?

- În afara acelui trup, undeva suspendată în aer. Este imaginea pe care o văd.

- Nu e bine. Ai schimbat doar locul. Trebuie să te închipui moartă din interior.

- Ar trebui să-mi închipui că nu mai reuşesc să-mi văd imaginea?

- Exact.

- Cu neputinţă.

- Atunci renunţă, dacă nu eşti în stare. Du-te mai bine şi scrie-i mămicii, hai.

- Dar cum...Tu...!

Îl mai chem odată şi încă odată în şoaptă, dar capul cu păr se face că n-aude.

Câteodată în beznă am impresia că văd ceva deasupra mea, un soi de balon mare, plin de spini. E o sferă stâncoasă acoperită complet cu ţepuşe foarte lungi, ca un arici, făcut însă din piatră. Acea arătare e pentru mine viaţa, viaţa mea, răul.

Doamna mea Mamă, am învăţat că atunci cînd mi se-ntâmplă, şi mi se-ntâmplă în fiecare noapte, nu trebuie să mai zăbovesc nici măcar o clipă în pat, trebuie să mă scol şi să vin aici la tine.

Mă strecor pe furiş din cameră, străbat un coridor nesfârşit de lung, o iau printr-un pasaj aproape invizibil pe care doar eu îl ştiu şi urc pe mica scară care duce la un parter, sub o portiţă închisă. Este una din numeroasele scări ale clădirii. Iau loc pe treptele alea de sus. Iarna mă rezem cu spatele de zidul pe unde trece burlanul unei sobe, cărămizile sunt calde. Stau aşa cocoţată pe ultima treaptă de sus până ce-mi trece melancolia aceea. Sub mine simt scările care coboară parcă până în miezul pâmântului. Mă ţin de balustradă ca să nu mă duc şi eu de-a rostogolul.

Dacă ai şti de câte ori am strâns în mână acel metal rece, în toţi aceşti ani ! Aş fi în stare să-l desenez cu ochii-nchişi, cu creta, reconstituindu-l exact cum e el, dacă mi-ar cere cineva acest lucru. Îi cunosc pe de rost forma, frunzuliţele cu care e ornat, de fier, cam tăioase.

Îmi dau seama că tocmai am scris o prostie. De ce ar trebui cineva vreodată să-mi ceară să reconstitui balustrada cu creta? La ce mi-a folosit faptul că am învăţat pe de rost toate amănuntele lumii?

Să simţi mereu între degete aceeaşi formă a aceleiaşi frunzuliţe de metal ataşate la balustrada scării. Să calci mereu pe aceeaşi dală plesnită de pardoseală, în fiecare dimineaţă, pe drumul dintre biserică şi refectoriu, a treia dală din primul coridor de la etajul al doilea. Să recunoşti o crestătură pe mânerul de alamă al sălii.

Doamna mea Mamă, ce proastă mai sunt. Tu nu ştii încă nimic despre mine, iar eu mă pierd în a-ţi înşira lucruri fără nicio noimă. Gândeşte-te ce mi-am amintit: eram încă mică, să tot fie cu şapte sau opt ani în urmă. De trei zile un dinte mi se tot clătina în gură, chiar un dinte din faţă, de sus. Era primul dinţişor care îmi cădea. Colegele îmi spuneau că ar trebui să fac rost de fir deşirat dintr-o urzeală sau să fac un soi de codiţă din trei fire de păr lung, pe care s-o trec jur împrejurul dintelui şi să înnod celălalt capăt al cozii de o clanţă, după care să închid brusc uşa. N-am fost în stare de aşa ceva, mi se părea prea complicat şi dureros. Îmi smulgeam un fir de păr ca să-l împletesc, dar apoi mă răzgândeam şi-l ţineam între buze, îl sugeam puţin câte puţin până când mi se fărâmiţa între dinţi.

Apoi într-una din nopţi stând jos pe una din aceste trepte, mi-am vârât degetele în gură, am prins bine dintele între degetul mare şi arătător ca într-un cleşte şi am tras brusc. M-am trezit din prima smucitură cu dintele în palmă. Marginea lui crestată scânteia în întuneric. Voiam să-l arunc peste balustradă, în casa scărilor. Pun pariu că ar fi trebuit să număr până la o mie înainte de a-l auzi atingând fundul, în miezul pământului. În schimb, fără să mă gândesc, mi l-am vârât din nou în gură şi l-am înghiţit. Vrei să ştii ce-am simţit? Pentru mine a însemnat acelaşi lucru, ca şi cum aş fi aruncat micul meu dinte mort în golul scărilor: ceva care cade, dispare şi se pierde într-un adânc întunecat. O bucăţică din mine cădea înlăuntrul meu dispărând în neant. În noaptea aceea am avut sentimentul că nu-mi aparţineam, că nu eram propria mea stăpână, că nu voi fi fost nicicând.

Încă de mică, nopţile mele se scurgeau mereu egale. Ca o buimacă stăteam jos pe ultima treaptă de sus a rampei, la ultimul etaj.

Exact acelaşi loc unde mă aflu şi în clipele-astea. Ochii se obişnuiesc cu întunericul, se mulţumesc cu acel pic de lumină care există.

Rămâneam astfel fixând colţul peretului , uitând de mine, uneori chiar ceasuri în şir. Linia în care cei doi pereţi se întâlneau mi se părea o cicatrice. Spaţiul deschis, de-afară, era ca o rană. Cineva se gândise să vindece rana spaţiului, clădind acei pereţi.

Îmi imaginam ce-ar fi putut să fie afară acum cîteva veacuri, când nu existau ziduri, nici case, nimic, când exista doar spaţiu deschis cât vedeai cu ochii, apă şi insule mâloase, acoperite de buruieni. Vântul le mătura, femeilor le era teamă, petreceau împreună nopţile, copiii se ghemuiau între ele.

De undeva se scurgea o lumină pe palierul din vârful scărilor. Există mereu undeva o lumină care rămâne aprinsă peste noapte: fără însă să se înteţească vreodată pe la colţuri, aceasta n-are nimic dintr-un şomoiog de cârpe pentru praf, dimpotrivă, e o substanţă mai subtilă decât aerul. Este un fundal.

Întunericul este doar o aparenţă, adevăratul fundal este lumina. Mie îmi plăcea să cred că eu eram cea care dădea naştere la picul acela de lumină, căci chiar şi în bezna cea mai deasă am descoperit că pot să închid ochii şi să-mi imaginez lumina, ca şi cum capul meu s-ar fi iluminat de la sine, din interior, aşadar în chip tainic eu pot să-mi închipui lumina, să aprind o lumină înlăuntrul meu.

Nu-mi amintesc când s-a întâmplat prima oară să mă scol din pat şi să-mi petrec noaptea în vârful scărilor. Dacă mă gândesc bine, n-ar fi trebuit să existe neapărat prima oară, de vreme ce eu mă ştiu aşa dintotdeauna. Toate nopţile mi le-am petrecut în felul acesta, încă de foarte mică, adică de când sunt aici. Îmi vine să cred că n-aş fi cea care sunt, dacă nu m-aş fi însoţit cu această insomnie. Ea face parte din mine, şi mă întreb cum aş fi putut să trăiesc fără această întâlnire nocturnă cu nimicnicia mea.

Doamna mea Mamă, îţi scriu pe întuneric, fără să aprind vreo lumânare, fără lumină. Degetele mele aleargă pe foaia de hârtie pusă pe genunchi. Umezesc pana în cerneală, o înting parcă în inima nopţii. Reuşesc cu greu să disting cuvintele ce se deapănă pe pagină, poate că şi ele nu sunt altceva decât cheaguri de beznă. Înlăuntrul acestor cuvinte în fiecare noapte vin aici să te vizitez. Tu nu poţi să mă vezi, în schimb ochii mei larg deschişi te privesc.

Adineaori am scris că vorbele se rostogolesc, dar poate că se şi înnoadă. Se deapănă, ţi se înnoadă. Se deapănă şi se înnoadă în acelaşi gest. Poate că mă eliberez, sau poate mă întemniţez.

Doamna mea Mamă, poate că ostateca eşti tu, înnodată în aceste cuvinte. Poate că-ţi scriu ca să te eliberez. Învârt în gol acest fir în jurul inexistenţei tale, în speranţa că te voi captura. Ce n-aş da ca această sfoară să formeze un ghem, am să aud în fine un glas care se sufocă înăuntru, şi mă cheamă ca să-l salvez, blestemându-mă, implorându-mă, cerându-mi iertare, acuzându-mă de toate relele. Aceea vei fi tu, vei fi ceva, un cheag, un horcăit, un surâs.

- Cum te simţi? - mă întreabă capul cu părul de şerpi.

- Te-ai întors!

- Dar n-am plecat nici o clipă.

- Mie mi s-a părut că da.

- Eşti tu cea care nu mă vezi. Ţi-am făgăduit că rămân alături de tine, nu m-am mişcat de-aici.

- Ce tot spui?

- Îmi respect cuvântul, chiar dacă vorbesc puţin.

- Eşti geloasă pe maică-mea?

- Şi de ce-aş fi?

- Ai amuţit cumva fiindcă prefer să-i scriu ei?

- Acţionezi de una singură. Eu n-am protestat, nu te-am mustrat, n-am scos nici măcar un cuvânt.

- Tăcerea ta se auzea ca o mustrare.

- Gândeşti ca o fetiţă. Aveam despre tine o impresie mult mai bună. Îmi pierd timpul cu tine.

Există oare pe lume o fiinţă mai singură decât mine? Mă amestec printre celelalte fete. Suntem câteva sute, sunt sigură că pentru un ochi fără experienţă părem toate la fel. Iar eu în mijlocul lor nu mă deosebesc prin ceva anume, sunt absolut obişnuită. Mănânc alături de ele, mă rog alături de ele, iau parte la lecţii alături de ele, cânt împreună cu ele. Sunt una dintre ele, nici mai mult nici mai puţin. Ei bine, tocmai această viaţă alături de ele m-a întărit în singurătatea mea, făcând-o inatacabilă.

Sunt un metal înroşit la foc şi scufundat în apă, singurătatea mea are duritatea oţelului. Călirea mea a vut loc prin afundarea în sporovăială neîncetată, în necontenita viaţă în comun. Eu sunt invincibila, fiinţa solitară.

Doamna mea Mamă, cine eşti? Exişti pe undeva? Eşti încă în viaţă? Oare ai existat într-adevăr? Scriu cumva unei fantome?

Puţin cîte puţin încep să-mi fac o imagine despre tine. O imagine cât de cât credibilă, vreau să spun. Să nu crezi că n-am născocit fel de fel de poveşti cu tine în toţi anii ăştia. Doar de câtăva vreme am început să mi te închipui aşa cum ar trebui să fii cu adevărat. Cel puţin aşa cred. Toate câte eram obişnuită să cred despre tine nu însemnau decât consolarea unei copile înspăimântate, o imagine de alinare, numai bună pentru a-mi justifica soarta.

Închipuieşte-ţi: eram convinsă că tu nu puteai fi decât o vrăjitoare rea. Serios, să nu râzi de mine. Pentru mine erai o vrăjitoare înfăşurată într-o mantie mare, neagră, bântuind noaptea cu un hohot de râs de-ţi îngheţa sângele-n vine, timp în care depuneai o desagă în firida Spitalului, cam în felul ăsta mi te închipuiam.

Călugăriţele nu mi-au vorbit nicioadată despre tine. Dealtfel, asta-i regula aici. Nu ţi se spune nimic, noi nu ştim cine sunt părinţii noştri. Dar m-am convins că cel puţin în privinţa asta călugăriţele nu ne ascund adevărul. Nici măcare ele nu ştiu de unde venim.

Tot mai adesea, pe nepusă masa, mă trezesc sub raza chipului tău. De obicei asta mi se-ntâmplă la masă: stau jos la masa din refectoriu, am în mână lingura, mă aplec puţin peste farfurie şi disting trăsăturile unui cap la suprafaţa supei, părându-mi-se că aduc cu chipul tău. Te văd, Domana mea Mamă: eşti încă o fată, iei cina cu părinţii tăi, înainte ca eu să mă fi născut, acum şaisprezece ani şi câteva luni. Te apleci peste farfurie, strângi în mână lingura de parcă ai vrea să o frângi. Privirea ţi se lasă în poală, ţi se pune un nod în gât, nu eşti în stare să mai înghiţi şi lingura aia de ciorbă, trebuie să te prefaci că totul e-n regulă, ai vrea să ai dinainte o oglindă ca să-ţi controlezi gesturile, ţi-e teamă să nu te dai de gol şi tatăl tău şi mama ta să priceapă că eşti însărcinată. Dar supa nu este o oglindă, cartofii şi ceapa plutesc amestecate cu silueta ta reflectată acolo.

Trebuie să mă silesc ca să mi te închipui şi mai clar, însă în clipele alea mi se pare că-ncep să mă apropii tot mai mult de tine, că încep să te cunosc.

Încerc să retrăiesc la rândul meu ruşinea pe care a trebuit s-o înfrunţi. Cum trebuie să te simţi purtând în tine un păcat al tinereţii?

Acum câteva zile am intrat în bucătărie pe la amiază şi am furat o bucăţică de inimă de porc. Am înfăşurat-o într-o bucată de pânză, am ascuns-o sub balustradă, între partea din metal şi trepte, am lăsat-o acolo să putrezească. Azi mi-am vârât-o-n sân. Chiar şi prin cămaşă şi haină se simţea putoarea. Colegele mele strâmbau din nas, se uitau la mine îngrozite, altele râdeau. Sora Teresa m-a luat de-o parte, mi-a ţinut o predică despre igiena personală, care e "pe primul loc", mi-a zis.

Ce e pe primul loc? Să fii cinstită? Să rămâi virgină şi neatinsă? Să-ţi îndrăgeşti propria murdărie? Să porţi la sân propriile erori? Nu să-ţi părăseşti copiii? Care lucru e pe primul loc, lucrul cel mai important?

Privesc. Isus pe cruce e murdar, asudat şi plin de sânge. Are o rană din care se scurge sânge, ca la femei. Semănăm.