Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Titu Maiorescu și școala sa filosofică. Completări edificatoare de Nicolae Scurtu

Profesorul Titu Maiorescu, unul dintre cei mai însemnați dascăli ai învățământului românesc, a instruit și format generații de discipoli, care s-au impus în școlile secundare și superioare de la noi. Și nu numai.
I-a determinat să citească, să înțeleagă și să decodeze sensul marilor întrebări ale existenței. I-a învățat să gândească și să explice elevilor și studenților tainele sistemelor filosofice.
Epistolele primite de la unii dintre discipolii săi conțin întrebări, propuneri de noi reevaluări și posibile interpretări, polemici și acolade filosofice de o surprinzătoare acuitate.
O epistolă, amplă, care a suscitat interesul lui Titu Maiorescu, este și cea trimisă de profesorul D.C. Nădejde1, sociolog și filosof, în care întreprinde o analiză temeinică, a tezei de doctorat a lui Ion Petrovici.
Observațiile lui D.C. Nădejde sunt corecte, bazate pe o cunoaștere, în detaliu, a tezei de doctorat a lui Ion Petrovici, și pe o bibliografie cuprinzătoare a problematicii abordate.
Profesorul Titu Maiorescu, însă, nu dă curs solicitării lui D.C. Nădejde de a-l susține să-și publice articolul, în ziarul Epoca, ca răspuns la cele două intervenții publicistice ale lui Ion Petrovici.
De ce oare? Răspunsul ar putea clarifica unele echivocuri din biografia profesorului și filosofului Titu Maiorescu.

*
München, 4 iunie [19]06
Galeriestrșasseț, 11/I

Stimate domnule Maiorescu,
Vă va surprinde, desigur, primirea acestei scrisori. Prin cele ce urmează încerc să justific îndrăzneala de a vă scrie.
Aici în München unde mă găsesc de câtva timp spre a-mi termina o lucrare de psihologie, am luat cunoștință de articolele2 pe care d[omnul] Petrovici le-a publicat acum vreo două luni în Epoca, ca răspuns la câteva rânduri3 ale mele din Revista de Filosofie (Fascicola I) despre teza sa de doctorat.
Personal n-am avut și nu pot avea nimic de împărțit cu d[omnul] Petrovici; darul dșomnieiț sale de vorbire l-am cunoscut și apreciat cu ocazia unei conferințe ce a ținut-o elevilor cl[asei] a V-a de la Școala de Aplicații, conferință în loc de lecție, și despre care eu trebuia să referez ca profesor de istorie; cunoștințele și aptitudinile sale filosofice nu i le cunosc decât din teza de doctorat și articolele din Epoca.
Faptul că d[omnul] Petrovici a avut curajul să inaugureze doctoratul român în filosofie nu poate decât să-i facă laudă; teza dșomnieiț sale ar fi meritat pentru aceasta o judecată mai indulgentă decât tezele de doctorat ce vor urma.
Oricât de modestă, oricât de neînsemnată ar fi fost teza de doctorat a d[omnu]lui Petrovici, numai cinstită să fi fost, n-aș fi avut nimic de zis în contra-i, căci știu bine cât de puțină valoare are forma doctoratului în străinătate și cât de pe nedrept unii din tinerii noștri, puțini înzestrați, își creează un renume din faptul posedării unui doctorat în străinătate.
Dar teza d[omnu]lui Petrovici e necinstită, d[omnul] Petrovici a scris despre o chestiune pe care n-o cunoștea, ceea ce nu l-a împiedicat de a arăta foarte multă pretenție de originalitate.
Cu deplină convingere că-i în interesul cinstei și al științei românești să se dea nota valorii adevărate și încercărilor noastre începătoare de filosofie, am scris acele rânduri în Revistădespre teza d[omnu]lui Petrovici, ce merita atențiune prin faptul că inaugura doctoratul român, și începutul este jumătate a orice lucru.
Dar d[omnul] Petrovici a explicat altfel rândurile mele; în al doilea articol din Epoca, între altele, spune: „nimic fără argumentare și numai cu argumentare, fie-și opiniunea chiar suflată la ureche de-un serafim cu aripi de aur, văzut de toată lumea, etc.“
Cunoscându-se raporturile mele cu d[omnul] Dimitrescu-Iași, acel serafim cu aripi de aur văzut de toată lumea nu poate fi decât d[omnul]Dimitrescu- Iași; și d[omnul] Dimitrescu-Iași n-avea doar interes să-mi sufle în această ocazie opinia pentru a lovi în d[omnul] Petrovici, ci în d[omniile]voastre; iată- mă deci transformat în unealtă de răzbunare a d[omnu]lui Dimitrescu în contra dșomniilorț voastre. E pentru prima oară când se scrie aceasta.
Nu știu și nici nu mă interesează să știu ce se suflă ori se spune în lume despre natura raporturilor mele cu d[omnul] Dimitrescu, și ce vi se spun și dșomnieițvoastre de cei care, printr-o împrejurare sau alta, sunt mai în apropiere.
Eu știu, însă, că aceste raporturi sunt foarte naturale; sunt raporturile unui învățăcel cu învățătorul său pe temeiul unei lucrări comune în urmărirea unor idei de interes general și numai a unor astfel de idei.
Eu știu apoi, că n-am scris nici un rând care să îndreptățească necuviința d[omnu]lui Petrovici, dimpotrivă acum șase ani am stăruit și obținut de la d[omnu]l Dimitrescu-Iași să contribuiască la volumul omagial4 pe care școlarii recunoscători și prieteni iubitori vi l-au oferit.
Eu mai știu, în sfârșit, că d[omnu]l Dimitrescu nici n-a luat cunoștință înainte de tipărire de cele ce am scris eu în Revista de Filosofie despre teza d[omnu]lui Petrovici; au fost singurele pagini pe care pentru nevoia de a completa coala de tipar le-am adaos în ultimul moment și fără a mai putea comunica conținutul lor d[omnu]lui Dimitrescu.
Știind toate acesteșaț am dreptul să consider afirmarea d[omnu]lui Petrovici ca o mare necuviință, chiar când i s-ar părea, că toată lumea vede ca dșomniaț sa.
Și totdeodată mă simt obligat a-mi lămuri situațiunea față de d[omniile] voastre și nu văd alt mijloc mai potrivit decât trimițându-vă articolul prin care caut să restabilesc pentru cititorii Epocii adevărul celor scrise de mine în Revista de Filosofie despre teza d[omnu]lui Petrovici.
Vă rog, dar, foarte mult să pierdeți câteva momente cu citirea manuscrisului ce vă trimit spre a vă forma singur judecata asupra sentimentelor ce au putut să mă determine a scrie rândurile cunoscute din Revista de Filosofie.
După acesteșaț îmi permit încă o rugăminte. D[omnu]l Petrovici și-a publicat articolele în Epoca. Eu nu cunosc relațiile personale ale d[omnu]lui Petrovici cu redacția acestui ziar, apoi nu fac parte din nici un club politic, nu fac nici un fel de politică și deci nici pe aceea a ziarului Epoca; mi-e frică, că trimițând manuscrisul meu direct Epocii n-ar fi publicat.
Țin, însă, ca cititorii Epocii cărora s-a adresat d[omnu]l Petrovici să ia cunoștință de el, și cum nu cunosc pe altcineva al cărui cuvânt să aibă, ca al dșomnieiț voastre, atâta trecere la acel ziar, vă rog foarte mult să interveniți a se publica articolul meu.
Făcând această rugăminte, mă adresez profesorului meu care mi-a încurajat cu multă bunăvoință primii pași ca lucrător modest în ale literaturii și filosofiei românești, mă adresez profesorului de la care am învățat să deosebesc forma goală de fondul real, minciuna beției de cuvinte de adevăr, de la care am învățat să consider adevărul și știința adevărată mai presus de orice, mai presus de interesele personale și chiar ale comunității, care și ea nu-și poate face o bază trainică din minciuni.
Aceste învățături pe care le datoresc dșomnieiț voastre, d[omnu]le Maiorescu, trăiesc în mine și după puterile mele am căutat și caut să le fructific.
În sfârșit, pentru a nu da motiv de bănuială mai văd o dificultate. D[omniile] voastre ați iscălit raportul de aprobare a tezei d[omnu]lui Petrovici, dar n-ați fost raportorul specialist, în care caz nu puteam să vă adresez această scrisoare, ci ați aderat numai prin câteva vorbe la concluzia raportului cu argumentări și foarte elogios al d[omnu]lui Crăciunescu5; astfel de aderări și la noi și aiurea se bazează pe confiența colegială în raportorul specialist.
Acum trei ani dșomțnii C. Dimitrescu-Iași, I. Bogdan și Dșimitrieț Onciul au subscris fără nicio rezervă un raport al meu asupra unei cărți a d[omnu]lui Dragomirescu, Poetica, raport care conchidea pe temeiul nu numai a nepotrivirii de formă, dar mai ales a greșelilor de fond și a invențiilor năzdrăvane, la dezaprobarea cărții pentru licee, și aproape în acelaș[i] timp d[omniile] lor iscălise la universitate un raport de aprobare a primei jumătăți din această carte, cea mai incriminată de mine, ca lucrare de docență.
Apoi o teză de doctorat e o lucrare ce se dă publicității și prin aceasta se dă criticii; critica nu poate privi decât pe autorul lucrării, am trecut prin atâtea probe ori examene și la o vârstă când își poate singur purta responsabilitatea celor scrise, dar nu și pe profesorul care a admiso ca teză de doctorat și pentru motive ce nu-i ținut și nu trebuie să le dea publicității.
Câte teze lipsite de orice valoare nu se pot găsi în străinătate și cine s-ar gândi să facă responsabili de ele pe profesorii raportori?
De aceea am scris în Revista de Filosofie, provocat de ironiile ce le strecurase d[omnu]l Bogdan- Duică în revista d[omnu]lui Haret la adresa d[omnu]lui Crăciunescu, că se impune pentru prestigiul universității secretul unor acte oficiale ca rapoartele asupra tezelor, secret ce se păstrează strict la toate universitățile occidentale, precum știți.
Cât privește tonul articolului ce vă trimit el e conform cu provocarea; de aceea dacă se poate publica în Epoca, doresc ca textul să fie respectat întocmai.
Am scris amicului meu Litzica6 să vină la d[omniile]voastre în numele meu spre a lua cunoștință de soarta manuscrisului: a-l duce la Epoca sau a mi-l restitui să-i caut adăpost în altă publicațiune.
Dacă, și după aceste cam lungi lămuriri, găsiți inoportună scrisoarea mea, vă rog să mă scuzați.
Primiți, stimate domnule Maiorescu, asigurarea devotamentului meu.
D.C. Nădejde

______________
Originalul acestei epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române.
1. Dimitrie C. Nădejde (1876–1947), profesor, doctor în filosofie la Leipzig, 1905, autor al unor studii și cercetări de sociologie și psihologie.
2. Ion Petrovici, Critică de afirmații și insinuații în Epoca, 12, nr. 52, vineri, 24 februarie 1906, p. 1, col. 1- 6, jos și p. 2, col. 1-6, jos și Părerea „Celei din urmă cărți și știința de autoritate în Epoca, 12, nr. 59, vineri, 3 martie 1906, p. 1, col. 1-6, jos.
3. D.C. Nădejde, Revista generală a învățământului, șn. 5, 1 decembrie 1905ț în Revista de Filosofie și Pedagogie, 1, Fascicola I, ianuarie 1906, p. 107-109. [Analizează recenzia lui Gh. Bogdan-Duică despre teza de doctorat a lui Ion Petrovici, Paralelismul psiho-fizic în metafizică].
4. C. Dimitrescu-Iași, Nevoia de ideal în Lui Titu Maiorescu. Omagiu, XV februarie MCM, București, Stabilimentul grafic I.V. Socec, 1900, p. 378-390.
5. Ion Crăciunescu (1845–1909), profesor de estetică și pedagogie la Universitatea din București, doctor în litere de la Sorbona.
6. Constantin Litzica (1873–1921), lingvist și filolog, reputat dascăl și autorul Catalogului manuscriptelor grecești (București, 1909).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara