Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Titu Maiorescu – strategiile profesorului de Nicolae Scurtu

Titu Maiorescu, aşa cum am mai precizat în unele articole publicate în revista România literară, avea vocaţia dascălului autentic, manifesta o reală înţelegere pentru elevi şi studenţi, pe care îi sfătuia să se dedice, în totalitate, studiului şi asimilării de cunoştinţe esenţiale.

Primea, adesea, epistole de la foştii săi elevi şi, uneori, de la „elevii elevilor săi“, cum menţionează istoricul şi arheologul Ion Andrieşescu (1888–1944), în care i se solicitau sfaturi, intervenţii şi mărturii despre sine sau despre familia sa.

Profesorul Titu Maiorescu era de o punctualitate occidentală şi, întotdeauna, găsea cele mai adecvate soluţii în rezolvarea unor cerinţe întemeiate şi, de cele mai multe ori, îndreptăţite.

Epistolele lui D.N. Burileanu (1869–1947), Ion Andrieşescu (1888–1944), Nicolae Bănescu (1878–1971) şi George Aslan, ce se publică acum, întâia oară, se constituie în mărturii elocvente ale modului de adresare şi, implicit, de sugerare a unor posibile răspunsuri.

Impresionează două dintre apostilele lui Titu Maiorescu, una pe epistola lui D.N. Burileanu – Răspuns la 12/24 c[u]r[en]t, că ieri a decis Consil[iul] Facultăţii în favoarea lui, T[itu]M[aiorescu] şi alta pe cea a lui Nicolae Bănescu, biograful tatălui său, Ion Maiorescu – Pe cartă de vizită. T[itu]M[aiorescu] se vede cu părere de rău silit să răspundă d[omnu]lui Nicolae Bănescu la întrebările trimise că nu are de dat vreo informaţie. T[itu]M[aiorescu] nu va da nici una din informaţiile cerute. Părere de rău. Salutări. Profesorul Titu Maiorescu nu a ezitat, nici un moment, să recunoască şi să impună valoarea oriunde se afla.

*

Paris, 1/13 septembrie 1897
22, B[oulevar]d S[ain]t Germain

Prea onorate domnule rector,

Extrema amabilitate ce aţi avut pentru mine cu ocaziunea creării bursei mele, mă face să-mi iau permisiunea de a vă adresa aceste rânduri.

Deşi vă păstrez totdeauna o profundă recunoştinţă pentru interesul ce aţi binevoit a-mi arăta, neavând onoarea să vă fi cunoscut mai bine, curagiul mi-a lipsit de a vă scrie până astăzi.

Acum însă îmi împlinesc o strictă datorie, comunicându-vă demersul ce voiesc să fac pe lângă onor[atul] minister al Instrucţiunii Publice şi Cultelor şi în acelaşi timp îmi permit să solicit înalta d[umnea]voastră autoritate pentru a ajunge la rezultatul dorit, dacă aspiraţiile mele nu sunt prea exagerate.

Catedra de L[imba] elenă de la Facultatea de Litere din Bucureşti fiind vacantă, onor[atul] domn Quintescu1a binevoit a mă anunţa să înaintez ministerului o petiţiune spre a cere suplinirea ei, până la concurs. Temându-mă să nu mi se atribuie pretenţiuni nemăsurate, am stat până acum la îndoială, asupra oportunităţii acestei cereri, dar domnul Quintescu, în amabilitatea d[omniei]sale, îmi scrie ca să nu mai întârzii de a adresa petiţiunea la Bucureşti şi astăzi mă voi duce la Legaţie spre a face cele necesare. Aş fi prea fericit dacă d[umnea]voastră aţi binevoi să agreaţi candidatura mea.

Un singur cuvânt din partea d[umnea]voastră ar fi de ajuns spre a decide asupra rezultatului.

În caz favorabil, deşi bursa nu-mi expiră decât peste un an, m-aş întoarce în ţară în decembrie, putându-mi continua de aci înainte, fără inconvenient, prepararea tezelor de doctorat.

Trecându-mi bacalaureatul în 1888, nouă ani de studii universitare îmi dau încredere că m-aş achita în mod demn de înalta datorie ce aş fi chemat să îndeplinesc.

La examenul de licenţă, pe care l-am dat în martie 1894, am obţinut la l[imba] elenă 14 pentru lucrările în scris şi 15 pentru probele orale, media pentru licenţă fiind 10.

Spre confirmare, aş putea să mai înaintez onor[atului] minister certificate de la Facultate.

Dacă s-ar ocupa catedra din Bucureşti de d[omnu]l profesor de la Iaşi, voi arăta d[omnu]lui ministru că nimic nu mă împiedică de a mă duce la Iaşi.

Fiind convins de favoarea ce d[umnea]voastră acordaţi totdeauna tinerilor, care se devotează ştiinţei, îmi permit să sper în bunăvoinţa d[umnea]voastră şi vă rog să primiţi, cu mulţumirile cele mai vii, expresiunea sentimentelor mele de profund respect şi adâncă recunoştinţă.

D.N. Burileanu

*

Bucureşti, 6 februarie [1]908,
Str[ada] Regală, nr. 14

Domniei sale domnului Titu Maiorescu, senatorul Universităţii din Bucureşti, fost ministru

Am fost foarte surprins de nemulţumirea pe care mi-aţi arătat-o, pentru că am voit să mă prezint d[umnea]v[oastră]. Faptul că nimeni n-a intervenit niciodată pe lângă d[umnea]v[oastră] în favoarea mea, faptul că mi-aţi manifestat nemulţumirea fără ca eu să fi spus un singur cuvânt, fără ca, prin urmare, d[umnea]v[oastră] să fi constatat în prezentarea mea altceva decât o datorie, justifică, cred, surprinderea mea.

În ce priveşte recomandarea domnului Boutroux, prin însuşi faptul că domnia-sa mi-a dat-o, nu poate fi decât un mijloc onest pentru a vă ajuta în aprecierea d[umnea]v[oastră]. Şi nu-l pot interpreta altfel, fiindcă şi d[umnea]v[oastră] aţi întrebuinţat acelaş[i] pentru un fost elev al d[umnea]v[oastră], cu ocazia recomandării unui conferenţiar2 de filosofie la Iaşi.

Vă rog să binevoiţi, onorate domnule profesor, a vă încrede în asigurarea respectului meu.

G. Aslan
Profesor secundar
Membru al Soc[ietăţii] Franceze de Filosofie

*

München, 8/21 oct[ombrie] 1911
Kaiserstr[asse], 59 (I)

Prea onorate domnule Maiorescu,

Întors în oraşul meu de studii, m-apucai a scrie la monografie3, ce am vrea să se tipărească în luna următoare.

Când am avut cinstea de a vorbi cu d[umnea]voastră, mi-au scăpat din vedere câteva amănunte, asupra cărora încă doream să mă lămuresc.

Îngăduiţi-mi, prin urmare, a vă adresa acum rugămintea de a binevoi a-mi răspunde, de cumva vă stă la îndemână, asupra punctelor ce urmează:

1. Cum se chemau părinţii lui Ioan Maiorescu?
2. Mama sa ce nume de familie avea? În ce grad de rudenie se află cu Samuil Vulcan?
3. Ce condiţie socială avea tatăl lui Ioan Maiorescu?
4. La 1857, fost-a Ioan Maiorescu izgonit din Ţara Românească, unde se întorsese abia (ştirea o dă Bariţ), de către Alex. Ghica, atunci caimacan. Dacă ştiţi ceva în această privinţă, binevoiţi, vă rog, a-mi preciza: când a suferit Ioan M[aiorescu] acel nou exil, înainte de a porni în călătoria sa la românii istrieni, ori după întoarcerea din acea călătorie?

Eu n-am aflat, asupra acestui al 4-lea punct, nicăieri nici o ştire. O spune singur Bariţ.

Vă rog, prea onorate domnule Maiorescu, să binevoiţi a mă ierta că vă supăr cu aceste întrebări, pentru care, totuşi, o „circumstanţă atenuantă“ poate fi dorinţa legitimă a cercetătorului de a scrie cât mai complet cu putinţă, şi a primi, cu acest prilej, expresia sentimentelor de înaltă consideraţie, cu care am cinstea de a mă subscrie, al d[umnea]voastră devotat,

N. Bănescu

*

Berlin, 17/30 iulie 1913
Eichendorffstr[asse], 20.II.e.

Domnule prim ministru,

Mă adresez excelenţei voastre în următoarele împrejurări şi o rog pentru binevoitoare atenţiune; grija de a şti că iau excelenţei voastre cu aceasta, momente deosebit de preţioase în situaţia de acum a patriei noastre, va scurta pe cât cu putinţă povestirea lor.

Prietenul meu, profesorul secundar Eft. Mărculescu, până acum funcţionar (copist) la Legaţia Regală a României de aici, silit de noi griji profesionale şi de boală, şi-a dat demisia din postul ce ocupa la Legaţie.

Prezentat de dânsul ca înlocuitor, dşomnuţlui ministru plenipotenţiar Al. Beldiman, ocup provizor acest loc de la 4 a lunii curente.

Pe baza demisiei înaintate de către prof[esorul] Mărculescu şi potrivit cererei mele de a-l înlocui, d[omnu]l ministru Beldiman a şi înaintat raport pentru primirea demisiei şi numirea mea pe ziua de 1 august, c[urent].

Ca o împlinire a acestui raport se îndreaptă astfel, prin aceasta, solicitarea mea.

Şi fiindcă n-am avut norocul a vă fi avut ca profesor, deci nu mă cunoaşteţi măcar după nume, îngăduiţi-mi vă rog, excelenţă, a vă da câteva note din activitatea mea de până acum „puţină“, dar care îşi poate afla astăzi un sprijin efectiv în numirea ce solicit pe lângă excelenţa voastră, progresând.

Elev al fostei Academii Mihăilene de la Iaşi, unde sunt născut la 2 mai 1888, am urmat cursurile universitare la Iaşi; aici am luat în 1910 licenţa şi în 1912 doctoratul în litere cu specialitatea în istorie veche şi arheologie.

Deprins din vreme cu cultura şi şcoala germană, am ascultat în timpul studiilor şi la Bucureşti, pe vremea ultimului an de activitate acolo a excelenţei voastre, la Leipzig şi Berlin.

Cu sprijinul Universităţii din Iaşi de care am avut cinstea a mă bucura tot timpul studiilor universitare, am călătorit potrivit lor, cât mai multe luni în Italia şi Grecia.

Doctoratul l-am dat cu o temă care tratează un capitol din opera părăsită de 30 de ani a răposatului prof[esor] Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de romani.

Elev al regretatului Teohari Antonescu, m-am încumetat să pornesc o aşa de grea lucrare şi prima încercare, după aprecierile şi îndemnurile profesorilor competenţi de la Iaşi şi Bucureşti, îmi impune datoria de a stărui în lucrul început.

Aceasta fac acum, urmând ca ascultător şi membru activ în seminariile universitare şi societăţile ştiinţifice ale specialităţii mele aici.

Potrivit bunelor tradiţii de cultură şi idealism moldovenesc în care mă mândresc a fi crescut, n-am alt vis mai scump decât a le continua, după putere, pe căile viitorului, sigur când sufletul e curat şi munca harnică, sub privegherea raţiunii armonice eterne.

Excelenţa voastră, care aţi condus şi sprijinit cultura clasică a patriei noastre din vremea începutului vieţii ei moderne şi până acum, la sfârşit ca şi la început, cu acelaşi entuziasm, mărinimie şi credinţă în mai bine, veţi face-o încă, cu elevii elevilor excelenţei voastre.

Numirea mea la Legaţia de aici îmi dă singura posibilitate a unei rămâneri mai îndelungate în neîntrerupta legătură cu mişcarea ştiinţifică germană, de cea mai mare însemnătate pentru pregătirea mea completă în lucrul greu ce am de împlinit.

Plin de speranţă mulţumesc de mai înainte excelenţei voastre.

Al excelenţei voastre prea supus,
Ion G. Andrieşescu
Doctor în litere

[P.S.] Odată cu aceasta am onoarea a înainta excelenţei voastre un exemplar din lucrarea mea apărută anul trecut – Contribuţie la Dacia înainte de romani4, în semn de respectuos omagiu.

__________

Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
1. Nicolae Quintescu (1841–1913), prof. univ. de Limba Latină şi membru al Societăţii literare „Junimea“. Membru al Academiei Române.
2. Ion Petrovici a fost recomandat şi susţinut de Titu Maiorescu pentru ocuparea postului de conferenţiar la Universitatea din Iaşi.
3. N. Bănescu şi V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă cu prilejul centenarului naşterii lui. 1811–1911. Bucureşti, [Tipografia Română], 1912, XXII + 556 pagini.
4. Ion G. Andrieşescu, Contribuţie la Dacia înainte de romani , Iaşi, Institutul de Arte Grafice N.V. Ştefăniu et Co., 1912, VIII + 124 pagini + 8 foi planşe şi 1 hartă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara