Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Titluri cu tarif de Radu Ciobanu

Nu tot omul se mulţumeşte a fi el însuşi. Mai e şi omul care se vrea mai mult decât atât: se vrea excelenţă, se vrea the best, chiar de-ar fi să fie într-un domeniu cu care n-a avut nicicând de-a face. Inutil să-l întrebi "pe ce te bazezi?" Se bazează pe o voinţă dârză şi pe o putinţă sigură de sine de vreme ce îşi trage snaga din două surse inepuizabile şi de veche tradiţie: şpaga şi cumetria. Ei şi? Care-i problema? Păi tocmai asta e: nu mai e nici o problemă. Într-o societate devenită oarecum peste noapte consumistă, unde totul poate fi cumpărat, au apărut şi "consumatorii" de titluri cu, evident, "furnizorii" lor: dobândirea unui titlu onorific sau de competenţă e la îndemâna oricui. Oricine poate deveni orice, un inginer constructor poate deveni ministru al educaţiei naţionale, un şofer poate deveni ministru al transporturilor, un gurist pe la nunţi şi tăieri de moţ poate ajunge deputat, domnul Mischie poate deveni doctor în Istorie, domnul Stentor - aşa semnează el - poate deveni gazetar cu sudalma vioaie, cutare dentist poate deveni expert în dacologie ş.a.m.d.
Era o vreme când un titlu de competenţă se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare, când totul - de la un banal referat de seminar, până la lucrarea de licenţă sau de doctorat - se poate obţine prin mica publicitate, de la profesioniştii compilaţiilor?! Vorba ceea: dai un ban, da' stai în faţă. Iată o nouă şi rentabilă ocupaţie care ar trebui urgent introdusă în nomenclatorul meseriilor în­dră­gite de români. Cunosc o universitate pe care nicicând n-a împovărat-o prestigiul şi căreia un ziar local i-a acordat de curând titlul de "fabrică de doctori". Titlu pe deplin meritat, de vreme ce, încă înainte de 1990, toţi activiştii locului, iar de atunci încoace odraslele lor au devenit sub oblăduirea ei tovărăşească doctori cu patalama şi toate drepturile aferente recunoscute prin lege. Dar bazele educaţiei în spiritul fărădelegii se pun acum de la vârste mult mai fragede. De nu ştiu câte ori am citit astfel prin presă declaraţiile unor elevi care recunoşteau că au dat şpagă unuia sau altuia dintre dascăli pentru devoalarea unor subiecte de examen, acoperirea furtului prin copiat, gonflarea notei sau alte asemenea mici servicii... şcolare. O făceau cu un aer amuzat, ca şi când ar fi fost vorba de o bagatelă acolo, în ordinea firescului. S-a sesizat cineva? Nu cunosc.
La urma urmelor, de ce ne-ar păsa? Nu ne-ar păsa într-adevăr, de nu s-ar ivi gândul terifiant că toţi aceştia vor ajunge în posturi de decizie, cum de cele mai multe ori alţii, înaintea lor, au şi ajuns, fericindu-ne azi cu luminile "competenţei" lor. S-a gândit, se gândeşte la această perspectivă cineva din cei în drept s-o facă? După toate aparenţele, nimeni n-o face şi mă tem că înşişi cei în drept s-o facă sunt în mare parte tot beneficiari ai fabricilor de doctori. Altfel cum să-ţi explici o asemenea tembelă apatie în faţa unui fenomen infracţional practicat cu nonşalanţă, în văzul lumii? Specia dătătorilor de legi şi datini s-a stins şi în locul ei a apărut cea a parlamentarilor ignari, care au cu totul alte griji decât legitimitatea unor titluri printre care s-ar putea număra şi ale lor.
Dar toată această viitură inepuizabilă de false glorii şi competenţe mai are un aspect ce vine de dincolo de '89, din aspiraţia programatică a comunismului de a nivela şi confuziona adevăratele valori. Instituţia cea mai eficientă sub acest aspect a fost, cum bine se ştie, Festivalul Naţional "Cântarea Românei". De aici cred că se trag şi fenomenele inflaţionare aplatizante de azi, cum ar fi, de exemplu, crearea de către Ion Iliescu, în timpul mandatului său, a unei întregi oştiri de generali ori acordarea cu toptanul a unor înalte distincţii, ordine, medalii, te miri cui. Meteahnă, aceasta, nu doar a dlui Iliescu; fiecare cu clientela lui... Tot astfel a apărut puzderia de "oraşe electorale" care se dau acum de ceasul morţii să revină la statutul de comună, pentru că au descoperit că nu pot face faţă rigorilor urbanistice impuse de UE. Sau "Cetăţenia de Onoare" care, dintr-o instituţie elitară şi prestigioasă, a devenit o modă, respectivul titlu acordându-se mai nou tot ca recompensă electorală, după unicul criteriu "noi şi ai noştri".
Unde pui că în strădania de a face totul o apă şi-un pământ ne mai ajută şi alţii, din off. în urmă cu vreo doi, trei ani, am primit o ofertă de la o întreprindere din "State". Ofertanţii îşi ziceau institut, în fapt însă, erau/sunt întreprindere în toată legea, întemeiată de nişte băieţi deştepţi care exploatează cu profit vanitatea omenească în general şi pe cea a artiştilor în special. Oferta, de la aspectul grafic elegant, până la redactarea textului, e realmente atrăgătoare, concepută evident de nişte profesionişti ai persuasiunii. Ce-mi ofereau ei? Să mă declare ba Omul Anului, ba Omul Păcii, ba să mă includă în nu ştiu ce dicţionar care va sta în rafturile Bibliotecii Congresului SUA, ba să-mi confere o minunată plachetă onorifică aşa şi pe dincolo. Nu toate deodată, fireşte, dar, cum n-am răspuns primei oferte, altele şi altele continuau să-mi vină, vreme de vreo doi ani, cam una pe trimestru, până s-au lăsat păgubaşi, închipuindu-şi probabil că sunt mort. Totul, bineînţeles, era/este tarifat cinstit şi negustoreşte, dacă bine-mi amintesc, între 300 şi 600 de dolari, după importanţa pe care ei o acordă fiecărei variante. Dar de unde să-mi fi ştiut ei adresa? Tot de la vreun coleg de-al nostru, vezi bine, deoarece fiecare ofertă e însoţită şi de un formular în care eşti invitat să le comunici adresele exacte ale altor prezumtivi amatori de asemenea onoruri. Am descoperit astfel cu stupoare că avem colegi care-şi trec cu mândrie prin dicţionare, prin CV-uri, ba şi pe cărţile de vizită aceste titluri, ca pe nişte merite personale. Dar ce e al lor e al lor, al şmecheraşilor ăstora cu ofertele, la ei mă gândesc: plachetele acelea onorifice sunt chiar frumoase, nicidecum kitschoase, au un design onorabil, parol. Am văzut una aievea pe perete, în biroul unui amic poet. Dar, ca prostul, m-am simţit, un pic jenat şi m-am făcut că n-o văd. Când - nu-i aşa? - normal şi cuviincios ar fi fost să-l felicit...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara