Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Tinerii din secolul trecut de Ioana Pârvulescu


Oare cîtă maliţie conţine afirmaţia tînărului Constantin Noica legată de Octav Şuluţiu, că acesta va deveni un Paul Souday al României? Oricum, precizarea s-a împlinit: despre criticul Şuluţiu se vorbeşte azi în România cam tot atît cît se vorbeşte despre Souday în Franţa. Între războaie, însă, numele criticului francez era mult mai prezent, chiar în revistele literare româneşti, iar în jurnalul de student al lui Şuluţiu, moartea acestuia, în 1929, este considerată un eveniment demn de a fi menţionat, alături de premiile naţionale pentru literatură, de premiul Nobel (luat de Thomas Mann) şi de moartea lui Hugo von Hofmannsthal. În mod neaşteptat, Souday este implicat şi în începutul criticii de film de la noi: D.I.Suchianu mărturiseşte că s-a apucat, prin 1925, să scrie cronică cinematografică, numai din cauza iritării produse de opiniile ridicole la adresa nou apărutei arte, pe care Paul Souday, le semna într-o revistă franceză. Chiar dacă astăzi nu este trecut între criticii interbelici importanţi, în anii '30 numele lui Şuluţiu a fost, nu de puţine ori, de primă pagină. Întîmplarea face ca el să fie scriitorul care a lansat scînteia conflictului între generaţii din gazetele deceniului al patrulea, prin articolul destul de obraznic intitulat Geronţii nu citesc, apărut pe prima pagină a revistei "gerontului" Liviu Rebreanu, România literară. Cu acestea Jurnalul lui Octav Şuluţiu (Ed. Dacia, 1975, ediţie îngrijită şi note de Nicolae Florescu) nu are nimic incendiar. Reprezintă, în schimb, o mărturie lucidă a anilor de formare ai celor care, între cele două războaie mondiale, căutau cea mai bună cale de a fi tineri. Octav Şuluţiu a murit înainte de a împlini 40 de ani. A murit tînăr.

Desenele animate sunt cele mai şreuşiteţ realizări ale cinematografului modern. Risipă de fantezie! Absurd şi mecanic umanizat. O adîncă fineţe psihologică şi artistică. Şi multă subtilitate... Sunt lucruri extraordinare în ele. E o nouă formă de basm. Un basm veritabil, plastic, trăit. Realizarea unei lumi în care totul devine posibil... (4 ianuarie 1936)

Relatînd o discuţie cu Lovinescu, Şuluţiu e dezamăgit că acesta nu-i împărtăşeşte pasiunea pentru desenele animate. Lui Lovinescu i se păreau pur şi simplu absurde. De remarcat că filmele de desene animate nu rulau decît la cinematografe şi că televiziunea nu exista pentru ei. Dacă artele clasice intră firesc în viaţa tînărului literat, care comentează cărţile, expoziţiile de pictură şi sculptură, concertele sau piesele de teatru cu o mare siguranţă a judecăţii de valoare, în schimb minunile tehnicii şi noile arte îi produc un amestec de sfială, nesiguranţă şi bucurie: numeşte filmul sonor "o ultimă minune a secolului", se simte mult mai stînjenit la convorbirile telefonice decît în faţa foii de hîrtie a unei scrisori, cere părerea criticului de la Sburătorul în legătură cu desenele animate. Amestecul acesta de vechi şi nou îi defineşte anii de formare. Citind însemnările lui Şuluţiu ai senzaţia că "secolul vitezei" (de-acum secolul trecut) e cea mai potrivită denumire mai ales pentru generaţia interbelică: tinerii se maturizau iute, intrau mai devreme în viaţa literară şi erau mult mai devreme decît astăzi luaţi în serios. Corespondenţa lui Şuluţiu cu Lucian Blaga (parţial inclusă în acest jurnal), precum şi însemnările despre discuţiile cu scriitori din generaţii mai vechi (Arghezi, Camil Petrescu, Rebreanu) dovedesc aceste raporturi de încredere reciprocă şi curiozitate reciprocă. Generaţia nouă se sufocă în anii '30, în România, şi simte o acută nevoie de afirmare: este un posibil mod de evadare. "Generaţia noastră tînără suferă de grabă. Ar vrea să se facă totul repede şi bine. De aici surse de mari necazuri. Nu ştim să aşteptăm!" (s.a.) - scrie Octav Şuluţiu în 21 septembrie 1932, cînd nu împlinise încă nici 23 de ani. Graba generaţiei lui are însă o justificare concretă: născuţi în jur de 1910, cu puţin înainte de primul război mondial, interbelicii aveau conştiinţa marilor catastrofe ale istoriei. Nu le e greu să simtă că repetarea acestora plutea în aer. Semnele noului război sînt notate în jurnalul lui Şuluţiu începînd din 1935, iar această presimţire care accelerează ritmul vieţii şi intensitatea trăirii e comună în toate jurnalele tinerilor, fie ei sau nu "criterionişti". La întîlnirile de la Criterion Octav Şuluţiu merge de cîteva ori şi e dezamăgit. Nu uită să consemneze - fără comentarii - calamburul lui Ion Barbu care, în loc de Criterion prefera să spună Cretinion, precum şi calificativele deloc măgulitoare ale lui Şerban Cioculescu la adresa lui Mircea Eliade. Cu toate acestea trăirea febrilă, criza sufletească şi acel carpediemism de secol XX numit "experienţă" fac din Şuluţiu un adevărat "trăirist".

Sunt cîteva lucruri comune, cîteva schimbări normale, în instincte şi în gesturi, sunt cîteva atitudini tinereşti specifice, cîteva fleacuri, cîteva mărunţişuri de viaţă, care unesc o întreagă generaţie. Aceste fleacuri se găsesc pînă şi în aspectele generale ale scrisului unei aceleiaşi generaţii, în conformaţia caligrafică sau în caligrafia logică a modului de lucru (ianuarie 1931).

Ticurile verbale şi chiar argoul epocii apar în însemnările lui Şuluţiu, cu meritul că este conştient de ele şi ştie, uneori, să se distanţeze de propriul limbaj. Observă, de pildă, că a început să folosească în abuz adjective ca delicios, nostim, simpatic, să prindă gustul jocurilor de cuvinte de tip "Capşa" (lui "Păhărel" Teodoreanu i-l aşează alături pe fratele său, "Zăhărel" Teodoreanu), să se bucure americăneşte cu "hip! hip!". Surprinde azi un calificativ ca "şucară" spus despre o colegă de facultate din anul I sau superlativul "E tare!"; în schimb consemnarea primei experienţe erotice prin formula "a avea o femeie" sună foarte camilpetrescian.
Problemele generaţioniste îi preocupă atît teoretic, abstract pe tinerii anilor '30, cît şi ca mod practic de a cuceri lumea in corpore. Asaltul generaţionist se dă în primul rînd în presă. Proiectele de reviste literare noi, proprii, se succed necontenit. Unele rezistă, altele sînt pure fantezii, simptomatice însă pentru modul de existenţă literară a generaţiei. Cea mai surprinzătoare idee o are Constantin Noica - prezenţă vizibilă în jurnal - în legătură cu o revistă pe care se pregăteau s-o scoată la începutul anului 1931 Mircea Grigorescu, E. Ionescu, Al. Sahia, I. Cantacuzino, Arşavir Acterian, B. Brezianu şi Octav Şuluţiu. Noica, participant şi el la proiect, singurul om care are puterea de a-l intimida pe Şuluţiu prin forţa inteligenţei sale, propune "anonimatul cifrelor", adică semnarea articolelor printr-o cifră în loc de nume. Argumentele sale erau: "Trebuia să mergem în grup, să reprezentăm momentul istoric al generaţiei noastre tinere. Era cinstit ca fiecare să recunoască că ceea ce spune el nu e numai al lui, ci al tuturor celor de alături de el." La acestea se adaugă "abdicarea de la orgoliu", destul de dificilă la orice vîrstă, dar mai ales în tinereţe. Contraargumentul, mult mai convingător şi mai uşor de acceptat pentru gazetarul în devenire îi e dat de E. Lovinescu: "...noi în societate nu ne vom putea afirma decît ca individualităţi. Şi apoi, nimeni nu ne va băga în seamă astfel... Vom fi persiflaţi!... Nu va interesa anonimatul decît un număr, două. Mai mult oboseşte şi supără. Apoi nu vom putea lua o atitudine fără să fim acuzaţi de laşitate. În societate nu se luptă cu mască". Tinereţea lui Şuluţiu nu e deloc opacă la argumentele maturităţii lovinesciene.
Portretele din acest jurnal, multe şi "sacre" azi, au două avantaje şi un dezavantaj: avantajele sînt condeiul/ ochiul de romancier care nu ratează trăsătura expresivă a "personajului" său şi condeiul/ ochiul tînăr, pentru care totul e nou şi mirabil. Dezavantajul ţine tot de tinereţe: Şuluţiu e uneori prea blînd cu defectele remarcate, pentru că ignoră dedesubturile, culisele, iar alteori preia prea uşor tocmai opiniile colportate prin culise. Camil Petrescu, Mircea Eliade, N. Iorga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu sau "un anume Petre Ţuţea(!), un tip cam aiurit, cu aere de tip teribil, îmbîcsit de doctrină nemţească" umplu rubrica de amici întîmplători sau cunoscuţi. Cioran lipseşte cu totul din acest jurnal, în schimb Eugen (Ionescu) este prietenul en titre. Imaginea lui e făcută din linii care se contrazic, omul amăgeşte şi dezamăgeşte succesiv, cucereşte, înduioşează, provoacă simpatie, empatie sau pur şi simplu intrigă! E un tînăr critic şi poet. Rinocerii încă nu se zăreau, nici în istorie, nici în creaţia tînărului prieten al lui Şuluţiu.

Eugen Ionescu e informat de tot ce se petrece în casa Manolovici. Ştie de supărarea familiei pe chestia romanului; ştie de faptul că Holban iubeşte pe Lydia, că ea îl preferă (aşa o fi?) pe el, mie etc.,... Pare-se că de la un anume Lică K..., un gazetar bătăios, o lichea şi o cutră, un imbecil. Ce murdărie, ce intrigărie! Şi Lydia se complace în mijlocul acestor vorbe... (august 1935)

De la un moment dat încolo, jurnalul devine romanul Lydiei, o tînără fată în floare, cu ochi albaştri şi păr de castană, bogată, orfană de mamă, destinată unui soţ avut şi de care sînt îndrăgostiţi fără şansă atît Şuluţiu, cît şi Holban. Ambigen de Octav Şuluţiu, pe care autorul îl are în mînă la 11 mai 1935 şi Jocurile Daniei de Anton Holban, apărut în 1936, sînt cărţile acestei dragoste comune. Jurnalul este pentru Şuluţiu un roman mai reuşit, poate, decît romanul însuşi, care nici n-a prea avut succes. În jurnal, începutul e marcat cu litere groase, în ianuarie 1933: Aici apare Lydia! Ea intră într-un suflet dornic de dragoste şi în care precedenta figură feminină, Kitty, nu ocupa decît "un loc vacant". Un timp această dragoste cu puţine întîlniri - familia fetei e mai degrabă severă - e asemenea muzicii din sălile de concert frecventate de amîndoi şi de toţi tinerii interbelici. Apoi apare "ca o piază rea" Anton Holban (pentru care Şuluţiu nutrea pînă atunci o caldă simpatie) şi totul se schimbă: Eveline (din Ambigen) se transformă în Dania (din Jocurile Daniei), liliacul alb trimis de Şuluţiu în plină iarnă, la aniversarea a 20 de ani ai fetei e concurat de fragmentul de roman publicat de Holban în Revista Fundaţiilor Regale cu acelaşi prilej. Iar "fetele în floare" apar deodată în limbajul celor doi îndrăgostiţi, căci îl înţeleg pe Proust prin intermediul Lydiei. Pentru Şuluţiu şi istoria e înţeleasă datorită dragostei: Lydia fiind evreică, se teme că ea va trebui să plece din ţară dacă antisemitismul va spori. Pentru ca romanul său de amor să aibă şi alte personaje, Şuluţiu devine şi confidentul Feliciei (sora Lydiei) îndrăgostită disperat de Mircea Eliade. Eugen Ionescu e personajul secundar care urmăreşte şi savurează chinurile amorului prietenilor săi. Erau cu toţii tineri. Începeau să devină scriitori. Viaţa lor nu interesa pe-atunci pe nimeni cu adevărat.