Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Tinereţea unei senioare de Pavel Şuşară


Cînd în spaţiul unei profesii hibride, marcate de o indecizie ontică între locvacitatea literară şi muţenia profundă a imaginii, aşa cum este aceea de critic şi de istoric al artei, faptul de a-i avea alături pe cîţiva clasici ai genului, adică pe Barbu Brezianu, Radu Bogdan, Mircea Popescu şi Amelia Pavel, este mai mult decît un privilegiu, este o adevărată garanţie că biruinţa culturală este posibilă şi în teritoriile impure. Proveniţi, cu toţii, din sistemul de învăţămînt interbelic, formaţi în ambi-anţa universitară dominată de marile nume ale literaturii, istoriei şi filosofiei româneşti, ei prelungesc în vremurile de astăzi, marcate de tehnicism şi ideologizate pînă în pragul unui nou dogmatism, largi orizonturi umaniste şi o respiraţie culturală în care pulsează deopotrivă responsabilitatea gravă şi jubilaţia pură. Deşi, în enumerarea de mai sus, numele Ameliei Pavel apare la urmă, de fapt toate aceste consideraţii i se datorează în exclusivitate pentru că doar cu vreo cîteva zile în urmă ea a împlinit venerabila vîrstă de optzeci şi cinci de ani. Dincolo de politeţea de circumstanţă care ar fi obligat, poate, la eufemizări aritmetice şi la referinţe calendaristice aluzive, cele peste opt decenii de viaţă ale Ameliei Pavel sunt ele însele un act de cultură care trebuie consemnat ca atare. De-a lungul acestor ani, care echivalează cu traversarea unei istorii ce a schimbat de cîteva ori faţa lumii, experienţele culturale şi umane ale Ameliei Pavel s-au structurat în aşa fel încît discursul lor literar dobîndeşte o ordine aproape geometrică. Observînd un fenomen artistic de o extremă versatilitate, a cărui funcţie s-a schimbat radical în raport cu evoluţiile istorice şi cu interesele ideologice, mişcîndu-se cu egală dezinvoltură pe axa Răsărit-Apus şi Nord-Sud, Amelia Pavel a reuşit, în pofida circumstanţelor ostile şi a presiunilor de tot felul, să-şi păstreze întreagă o anumită curiozitate ingenuă şi o poftă a privirii şi a discursului mereu proaspătă. Fie că scrie despre arta sovietică şi despre dimensiunea ei militantă, fie că scrie despre expresionismul nordic şi despre experienţele modernităţii, firea dezinvoltă a autoarei şi solida ei cultură umanistă reuşesc permanent să protejeze privirea de abjecţiile iminente ale timpului şi să apere dicţia de scufundarea definitivă în delirul misticoid al activismului cultural. Lipsită de orice inhibiţie în faţa comportamentelor şi a limbajelor simbolice, chiar şi atunci cînd acestea tind să-şi părăsească statutul înalt şi să intre în anumite jocuri de interese mărunte, ea a reuşit să se păstreze mereu în prim-planul fenomenului artistic şi să participe nemijlocit la mişcările vii ale acestuia.

Ceea ce, la o primă vedere, ar putea trece drept atitudine exterioară şi un pragmatism cultural rece este, în esenţă, doar vioicune şi mobilitate intelectuală, dar şi o mare capacitate de a participa la dinamica globală a evenimentelor artistice, la evoluţiile lor pe spaţii largi şi pe termene lungi, dincolo de orice tentaţie a parteneriatului mărunt şi a privirii joase. Bună cunoscătoare a artei europene şi universale, cu o solidă cultură literară, filosofică şi estetică, dar implicată profund şi în arta românească, în special în cea interbelică, Amelia Pavel şi-a creat, pornind poate tocmai de la acest spaţiu al diversităţii, un mod de a evalua şi de a judeca generos, fără pusee voluntariste şi fără nici cea mai palidă prejudecată. Privind lucrurile ca un profesionist cu un îndelungat exerciţiu şi cu o solidă formaţie intelectuală, ea nu a căzut niciodată, aşa cum ni se întîmplă multora, de nenumărate ori, în ierarhizări dogmatice şi în exclusivisme grăbite. Deschisă în egală măsură către arta de tip tradiţional şi către experiment, către gîndirea de tip academic şi către aventura limbajelor şi a mijloacelor, ea a ştiut permanent să-şi dozeze observaţiile în aşa fel încît fiecare artist şi fiecare tendinţă să-şi dobîndească locul legitim în peisajul larg al expresiilor specifice. Şi acum, la cei optzeci şi cinci de ani, Amelia Pavel este la fel de prezentă în spaţiul culturii, la fel de însetată de ultimele noutăţi şi la fel de precisă şi de nuanţată în judecăţi. Ultimul deceniu, singurul în care am trăit cu adevărat liberi după multe alte decenii de frustrări şi prizonierat, activitatea sa a fost una de-a dreptul prodigioasă. Publicînd mai bine de cinci cărţi în această perioadă, implicîndu-se în viaţa universitară, în elaborarea şi coordonarea Dicţionarului de Artă, unica lucrare de acest fel apărută la noi pînă în acest moment, şi în regîndirea Galeriei naţionale a Muzeului Naţional de Artă, ea a făcut o demonstraţie spectaculoasă de vitalitate biologică şi culturală. Iar această dovadă nu stă doar în faptul că şi-a continuat proiectele dinainte enunţate, ci şi, sau chiar în primul rînd, în acela că a reuşit să-şi extindă semnificativ aria de manifestare de pînă acum. Cele două cărţi de memorialistică pe care le-a publicat în ultimii ani, în care evocarea şi construcţia se împletesc la fiecare pas, aduc prezenţa Ameliei Pavel mai aproape de spaţiul literaturii, de acela în care instrumentele criticului şi ale istoricului, fără a fi cu totul abandonate, sunt lăsate să respire mai relaxat şi chiar să se plimbe nestingherite prin locuri îndepărtate şi apăsate de o vagă melancolie. Mai mult decît în cărţile de specialitate, în textele memorialistice poate fi lesne observată solida formaţie umanistă a autoarei şi largul orizont cultural în care s-a construit personalitatea cercetătorilor din generaţia din care ea face parte şi pe care o reprezintă în mod exemplar. Asemenea lui Barbu Brezianu şi Radu Bogdan, Amelia Pavel este pregătită permanent să abordeze orice discuţie intelectuală, fără ostentaţie şi fără crispări, iar această componentă a personalităţii sale, deşi poate părea una legitimă în orice construcţie culturală obişnuită, este, în realitate, una din ce în ce mai rară pe măsură ce ne apropiem de stricta noastră contemporaneitate.

Prezenţa ei firească în actualitatea culturală şi artistică românească, dar şi interesul constant pentru tot ce se petrece în fenomenul artistic european, şi nu numai, nu putea să rămînă neobservată şi de la distanţă. De curînd ea a fost răsplătită de către Consiliul Europei cu titlul de Femeia europenă a anului, iar această recunoaştere a găsit-o exact acolo unde trebuie, adică în plină activitate fizică şi mentală, într-o efervescenţă a cercetării şi a scrisului care, cel puţin din afară, pare a fi mai mare astăzi decît cu vreo cîteva decenii în urmă. Chiar dacă trupul îi este acum fragil şi împuţinat, iar deplasarea mai puţin sprintenă ca altădată, totul pare a nu fi decît o echilibrare pe care natura (sau poate cultura!) însăşi a operat-o în profunzimea fiinţei sale. Fragilitatea trupului este compensată prin vigoarea proiectelor, iar sprinteneala pierdută a picioarelor s-a mutat şi ea, în mod legitim, în vioiciunea privirilor şi în agilitatea gîndirii. în faţa unei prezenţe de o asemenea autenticitate şi vigoare, dincolo de orice moment aniversar sau convenţie calendaristică, gîndurile bune şi urarea simplă la mulţi ani îşi dobîndesc ele însele o notă gravă care le scoate din stereotip şi le mîntuie de banalitate. Aşadar, La mulţi ani, D-nă Amelia Pavel!