Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tinereţea lui Vulpescu de Ştefan Cazimir

Romulus Vulpescu a fost un vizionar. Într-o vreme cînd frecventarea poeţilor „damnaţi”, adică marginalizaţ i de regimul totalitar, reprezintă un gest nelipsit de primejdii, Vulpescu nu ezita să-l facă. A participat bunăoară, în februarie 1952, la înmormântarea lui Constant Tonegaru. A doua zi a trecut pe la mine şi mi-a depănat unele impresii de la ceremonia din ajun.
„Aşa piere poezia românească!” exclamase în cimitir Vasile Voiculescu. Alţi proscrişi ai timpului, de talia unor Arghezi sau Ion Barbu, îi zâmbeau încurajator amicului meu, care se încumeta să-i cerceteze şi să le arate încercările sale. În cadrul unei asemenea vizite, Vladimir Streinu i-a conferit acolada de poet, într-un mod puţin cam teatral, după părerea beneficiarului. Pe atunci, la facultate, în amfiteatrul „Odobescu”, se organizau periodic întâlniri cu scriitorii. Într-un rînd, invitatul fiind Cicerone Theodorescu, îl văd pe Vulpescu, care şedea în dreapta mea, transcriind de zor nişte versuri din volumul Cleştar şi alăturându-le un bilet adresat autorului: „M-apropii cu această Rugă. Cicerone Theodorescu, citeşte-ne-o!” Era poezia Rugă pentru cîntec întîrziat, a cărei strofă finală sună astfel: „Nu am prieten niciun om, / Teascunzi, prietenia ta o caut./ Din crengile înaltului tău pom / Ajută-mă să tai un flaut.” Pe catedră se aşternuseră multe bilete cu întrebări venite din sală. Ajuns la misiva lui Vulpescu, poetul Griviţei Roşii s-a mărginit să spună: „Cineva a transcris o bucată din volumul Cleştar. O poate reciti acolo.” I se va fi părut, cine ştie, o provocare? Dar Vulpescu n-a evitat, puţin mai tirziu, să-i facă o vizită celui în cauză, de la care s-a întors total dezamăgit. „E comunist!”, mi-a destăinuit apoi mie, parcă surprins, de nu cumva speriat. „Mi-a spus că trebuie să mă încadrez”, adică să scrie „pe linie”, dezbărîndu-se de estetismul şi inactualitatea versurilor aduse spre lectură. Cît de „comunist” era sau nu Cicerone Theodorescu în convingerile sale intime e o întrebare fără răspuns. Dar masca „principală“ rămînea obligatorie în faţa necunoscutului care îi călcase pragul şi care putea fi vreo iscoadă a „organelor“. I-am explicat asta prietenului meu, a cărui ingenuitate nu includea asemenea prezumţii.
Vizionarismul lui Vulpescu s-a manifestat plenar prin totala lui opacitate la disciplinele ideologice (marxism - leninism, economie politică, materialism dialectic şi istoric), care deţineau o pondere masivă în programa analitică a vremii. Nu pot uita examenul de marxism de la sfîrşitul anului II. Ne asculta Marin Mihalache, fost ofiţer în statul-major al diviziei „Tudor Vladimirescu” (afirmat ulterior în critica de artă). Vulpescu – clei! Asistentul, om cumsecade, intervine pe lîngă examinator: „Puneţi-i o întrebare suplimentară!” Mihalache acceptă: „Ştii trăsăturile partidului de tip nou?” Vulpescu: „Daţi-mi voie să mă gîndesc!” Mihalache: „Bine, gîndeşte-te!” Povestea vira sensibil spre comic, întrucît cele 6 trăsături ale partidului de tip nou, enunţate de Stalin în Bazele leninismului, trebuiau ştiute ca apa şi oricine dintre noi putea să le recite chiar trezit din somn. Oricine, dar nu şi Vulpescu… După cîteva minute de elaborare trudnică, amicul meu prezintă rodul strădaniei sale: „1. Partidul – detaşament de avangardă al clasei muncitoare; 2. Partidul conduce construirea socialismului; 3. Partidul se călăuzeşte după experienţa sovietică…” Numai prima era conformă cu sursa; celelalte ţîşneau din fantezia lui Vulpescu. Drept care Mihalache l-a întrerupt cu umor: „Ai putea face o comunicare la Institutul Marx-Engels- Lenin!” Peste destui ani, în ajunul unui examen la Universitatea de partid, Z. Ornea îi „medita” pe Vulpescu şi pe Liviu Călin. Din 10 în 10 minute, de cîte ori Zigu sfîrşea expunerea unei teme, Vulpescu exclama invariabil: „Aberant!” El se situa astfel, fără s-o ştie, în consens cu Karl Popper, care plasează marxismul în categoria pseudoştiinţelor, pe acelaşi plan cu psihanaliza sau astrologia.
În anul IV studenţii făceau practică pedagogică, în cadrul căreia fiecare dintre ei trebuia să susţină o lecţie de probă. Lui Vulpescu i-a revenit Cîntarea României. Explicîndu-le elevilor că textul e divizat în versete, a lansat pe neaşteptate întrebarea: „Aţi citit Biblia?” Unul dintre copii a pufnit în rîs, iar Vulpescu l-a admonestat cu severitate. Noroc că profesorul – îndrumător era un om cu simţul măsurii, care – la analiza lecţiei – s-a mulţumit să-i amintească lui Vulpescu că învăţă- mîntul este laic… Vreun altul ar fi putut să-l acuze de propagarea misticismului, ceea ce în 1955 reprezenta o culpă gravă.
Tot cam pe atunci, într-o zi însorită de primăvară, Vulpescu şi cu mine tăifăsuiam paşnic pe o bancă din scuarul bisericii Sf. Gheorghe – Nou. Prietenul meu mi-a dezvoltat o originală teorie geopolitică, potrivit căreia Uniunea Sovietică este încolţită din toate părţile şi că sfîrşitul ei devine inevitabil. Împlinirea profeţiei a întîrziat destul de mult – vreo trei decenii şi jumătate; esenţial e însă faptul că profetul nu minţise!
Romulus Vulpescu a fost un vizionar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara