Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Tinereţea lui Canetti de Luminiţa Corneanu

Elias Canetti, Limba salvată. Istoria unei tinereţi,
traducere din limba germană de Elena Viorel,
Cronologie şi prefaţă de Mihai Iovănel, Bucureşti, Editura Art, 2012, 363 p.

A trecut neobservată în presa noastră culturală reeditarea, anul trecut, după 28 de ani, a primei părţi a memoriilor lui Elias Canetti, unul dintre cei mai celebri şi mai apreciaţi dintre câştigătorii Nobel-ului pentru literatură. Şi e păcat că s-a întâmplat aşa, pentru că marele scriitor, cunoscut îndeosebi pentru unicul său roman, Orbirea, face şi din autobiografie o literatură de o tot atât de bună calitate, transformându-şi membrii familiei în personaje şi plasându-i într- un context istoric cu valoare de frescă.
Limba salvată este povestea copilăriei şi adolescenţei autorului, petrecute în variate spaţii geografice şi lingvistice, de la Bulgaria primilor ani de viaţă, la Anglia anilor fericiţi alături de ambii părinţi, apoi, după moartea tatălui, la Viena şi Zürich, alături de mamă şi cei doi fraţi mai mici ori singur, la pension. Fluxul amintirilor curge cronologic, iar materia epică este dispusă în mini-povestiri, adesea de câteva pagini, în care sunt reînviate evenimente sau personaje care i-au marcat scriitorului copilăria. Câteva titluri ale acestor poveşti pot fi edificatoare: „Kako la gallinica”. Lupi şi vârcolaci; Toporul armeanului. Ţigani; Naşterea fratelui; Casa turcului. Cei doi bunici; Purim. Cometa; Boala mamei. Domnul conferenţiar ş.a.m.d.
Primele dintre aceste titluri se referă la prima copilărie, petrecută în Bulgaria începutului de secol XX, la Rusciuc (Ruse de azi), în sânul familiei de evrei sefarzi, Canetti, din partea tatălui, fără „pedigree”, căci se ridicaseră recent prin efortul bunicului, şi Arditti, din partea mamei, veche familie, cu un arbore genealogic coborând până la 1400, şi fondatori ai coloniei sefarde din Ruse. Amintirile din prima copilărie, poate cele mai luminoase şi mai pline de culoare din întreg volumul, sunt marcate de elementele „exotice” balcanice, precum poveştile pe care fetele bulgăroaice care ajutau în gospodărie i le spuneau micului Elias – poveşti pe care el nu le-a uitat niciodată, nici după ce a uitat limba bulgară –, precum prietenia cu adolescentul armean rămas fără familie în urma vreunuia dintre numeroasele episoade care s-au soldat în cele din urmă cu genocidul armenesc, în fostul Imperiu Otoman, ori imaginea celor doi bunici, mereu în concurenţă pentru iubirea nepotului, unul dintre ei, cel patern, lăudându-se că ar fi vorbit 17 limbi. Succint prezentată este relaţia de iubire şi ură cu verişoara Laurica, pe care copilul de cinci ani o ameninţă că o omoară, alergând-o cu toporul prin curtea bunicului, pentru că îl torturase luni bune, nedorind să-i arate şi lui caietul ei de şcoală, care „conţinea litere scrise cu cerneală albastră” de o atracţie irezistibilă.
Următorul eveniment marcant şi care anunţa viitorul pasionat al cititului şi al scrisului se va petrece la Manchester, unde familia se mută la dorinţa celor doi tineri părinţi, disperaţi să scape de tirania bunicului Canetti: „La câteva luni după ce intrasem la şcoală s-a petrecut ceva solemn şi emoţionant, care m-a marcat pentru toată viaţa. Tata mi-a adus o carte. M-a luat numai pe mine într-o cameră, din spate, unde dormeam noi, copiii, şi s-a apucat să-mi explice. Era The Arabian Nights (O mie şi una de nopţi), într-o ediţie pentru copii. Pe copertă era o poză colorată, cred că era Aladin cu lampa fermecată.” Vor urma, tot în ediţii pentru copii, poveştile fraţilor Grimm, Robinson Crusoe, Călătoriile lui Gulliver povestiri după Shakespeare şi multe altele.
Limba salvată se conturează astfel, treptat, ca un Bildungsroman, căci Elias e efectiv „construit” ca intelectual încă din prima copilărie de părinţii lui, care pe rând citesc împreună cu el şi-i explică mai întâi poveşti, apoi drame (mama fiind o pasionată de teatru), le discută cu el, asigurându-i o cultură precoce care mai târziu va atrage ura colegilor de clasă pentru elevul evreu care „ridica mâna prea des”.
Moartea timpurie a tatălui, la nici 31 de ani, va duce la sudarea relaţiei mamă- fiu, care şi ea va avea un rol decisiv în evoluţia viitoare a tânărului Canetti. Rămasă văduvă la 27 de ani, mama îl învesteşte pe Elias, ca fiu mai mare, cu încrederea pe care i-ai acorda-o unui adult. El e sfătuitorul ei, o ajută în casă, are grijă de ceilalţi doi fraţi, pe care împreună îi numesc „copiii”, şi tot ca de la un adult are aşteptări din punctul de vedere al progreselor şcolare. În această relaţie cu mama se găsesc explicaţii pentru viitoarea evoluţie a scriitorului Canetti. Excepţional dotat ca elev, totdeauna printre cei mai buni, adolescentul Elias scrie prima dramă la 14 ani, special pentru mama lui. Un exerciţiu timpuriu al scrisului şi maturizarea precoce, venită atât din dificultăţile existenţiale, cât şi din bagajul cultural de excepţie, explică şi cum a fost posibil ca unicul roman al acestui mare scriitor să fi fost scris la puţin peste douăzeci de ani. Volumul are un final deschis, cu mama apărând la pensionul elveţian unde era cazat Elias pentru a-l smulge din „paradisul” său şi a-i atrage atenţia că în absenţa unei veritabile experienţe de viaţă, nu poate fi scriitor. Relatarea va continua în următorul volum de memorii, Facla din ureche, pe care ar fi bine să-l vedem, şi pe el, reeditat.
Deşi lăsat în plan secund, nu mai puţin interesant este romanul istoric care se întrevede în spatele unei poveşti intens personale. De altfel, peregrinările familiei sunt motivate nu doar de aspecte domestice, ci mai ales, de la un punct încolo, de izbucnirea Primului Război Mondial. Vor fi apoi, spre 1919, primele răbufniri antisemite la şcoală, în Elveţia, împotriva lui Elias şi a colegilor săi, cărora, pentru stingerea rapidă a conflictului, li se va găsi de la rectorat o explicaţie „raţională”: ceilalţi erau jigniţi de performanţele şcolare prea bune ale „evreului din Viena”.
La aşa o mare carte şi aşa un mare scriitor, ar fi fost, totuşi, de dorit, o corectură mai atentă a textului şi o îndreptare a anumitor scăpări de traducere („Salamis” are un echivalent românesc, totuşi, Salamina, pentru a mă limita la un singur exemplu). Poate la următorul volum, de va fi să fie şi el reeditat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara