Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tinereţe perpetuă de Ovidiu Pecican

Centenarul antum al istoricului Neagu Djuvara nu poate fi privit altfel decât ca un îndoit jubileu – căci este vorba, riguros vorbind, de dublarea a cincizeci de ani – cu valoare naţională. Este pentru întâia oară în palmaresul scrisului istoric românesc când un reprezentant proeminent al studierii trecutului atinge pragul biologic al unei asemenea vârste, fructificate pas cu pas, printre evenimente şi chipuri, înfăptuiri şi proiecte. Nici Kogălniceanu, nici Hasdeu, nici Iorga, nici Blaga, nici Eliade nu au avut această şansă incredibilă de a-şi putea continua opera în durata lungă a unei vieţi atât de generos prezervate. cu deplină luciditate. Îndrăznesc, de aceea, să văd, în întinderea vieţii lui Neagu Djuvara, un triumf al vitalităţii şi al sănătăţii „genei româneşti”, despre care vorbea tânărul Eliade, prin anii treizeci ai secolului trecut, în publicistica lui.

Dar această longevitate mai are o virtute aureolată: ea se desfăşoară în deplină acuitate şi capacitate de creaţie, păstrând o prospeţime şi o vitalitate tinerească, departe de orice pesimism ori de vreo umoare posacă. La vârsta când alţii obosesc, Neagu Djuvara continuă să scrie, completând cu noi pagini o zestre deja impresionantă, integrată generos patrimoniului de valori spirituale naţionale.

Remarc aici faptul că Neagu Djuvara este, printre istoricii veacului, unul dintre puţinii care – asemenea lui Vasile Pârvan şi, din nou, lui Iorga, lui Blaga şi lui Eliade – vădeşte un talent plural, care se exprimă şi în convenţia literaturii. Memorialistica lui şi chiar povestirile scrise cu gândul la trecutul trăit îl recomandă ca pe un atent şi subtil condei cu o veritabilă înzestrare pentru arta cuvântului.

Ar mai fi apoi o calitate de căpetenie a prezenţei lui Neagu Djuvara în câmpul culturii noastre româneşti, dar şi al celei europene: cea de filosof al istoriei. Reflecţia lui, întreprinsă la maturitate, pe seama civilizaţiilor din istoria omenirii, plasându-l întrun câmp de interogaţii care a dat, în secolul al XX-lea, nume precum cel al maestrului său Raymond Aron, dar şi pe Arnold Toynbee sau pe Eric Voegelin, rămâne singura contribuţie în arealul gândirii speculative pe tema istoricităţii pe care România postbelică a oferit-o culturii actuale. Deşi nu a lipsit şi nici nu a fost atât de rară cum s-a crezut în modernitatea noastră, preocuparea pentru filosofia istoriei, care i-a făcut cunoscuţi lumii mai cu seamă pe A. D. Xenopol, pe Cioran şi pe Mircea Eliade, şi care l-a propulsat în centrul admiraţiei românilor pe Lucian Blaga, nu a constituit, din păcate, o permanenţă de preocupări printre profesioniştii reflecţiei abstracte şi nici printre cei preocupaţi să descifreze faptul istoric. Tocmai de aceea, faptul că Neagu Djuvara a abordat cu curaj, cu dăruire şi cu competenţă acest areal de investigaţii, oferind o viziune personală, este cu adevărat preţios.

El s-a avântat fără ezitări, la vârsta deplinei maturităţi biologice, în cercetări care au durat două decenii, într-un câmp riscant şi supus unei extrem de exigente evaluări postbelice: acela al filosofiei speculative a istoriei. După cum singur observa, aventurile hermeneutice ale lui Marx, Gobineau, Danilevski şi Spengler, cu ecou în ideologiile care au pregătit şi au acompaniat izbucnirea celei mai ample conflagraţii mondiale de până astăzi, au alertat lumea intelectuală într-o măsură prea gravă pentru a mai fi privite doar ca nişte incursiuni cărturăreşti în trecutul omenirii. Dintre istorici, numai Toynbee a îndrăznit să se dedice domeniului, iar faptul că Neagu Djuvara a urmat o cale paralelă, în perioada postbelică, abia dacă schiţează un soi de continuitate în preocupări; nu şi în viziuni. La rândul lui însă Neagu Djuvara a deschis o cale în filosofia românească a istoriei. Pe ea pare că se înscrie şi Coriolan Babeţi, cu vasta lui viziune despre paradigma feminină (a Marii Mame) în succesiunea civilizaţiilor, semn că la noi creativitatea febrilă şi, în acelaşi timp, constructoare de arhitecturi ideatice continuă. Faptul arată că, în felul lui, fără a avea discipoli, Neagu Djuvara urmează un drum deloc înfundat gândirii referitoare la istorie, la destinul înscris în timp al omului...

Ca istoric deplin conştient că vremea pozitivismelor factologice a cam trecut, contribuţiile demne de interes fiind, de acum înainte, de aşteptat mai cu seamă dinspre inteligenţa corelării faptelor şi a interpretării documentelor, Neagu Djuvara s-a ocupat mai ales de istoria românilor în evul mediu şi în vremurile moderne. El a folosit copios izvoarele narative, mutând salutar accentul de pe cele documentare, mai cu seamă oficiale, al căror rost a fost mereu exagerat de la pozitivism încoace. Patriotismul lui nu a luat calea naţionalismului, preferând să militeze pentru adevărul istoric nepărtinitor – precum în cazul teoriei originii cumane a dinastiei Basarabilor –, şi căutând să refacă, mai cu seamă din notiţele călătorilor străini, imaginea românilor în modernitate. Adept al adresării directe şi al unui anume firesc al oralităţii, el a oferit şi o fermecătoare versiune succintă asupra istoriei româneşti de la strămoşi până către prezent. Nu s-a temut, când a fost cazul, nici de polemicile la temă, purtându-le însă mereu cu eleganţă şi ferindu-se de atacurile la persoană pe care unii dintre partenerii lui de dialog nu s-au jenat să le încerce.

Rotunjind, de la o carte la alta, o carieră admirabilă, Neagu Djuvara ilustrează, de peste un sfert de secol, în România, unde a revenit odată cu sfârşitul totalitarismului roşu şi cu începutul reconstruirii democraţiei, istoricul deschis, onest, beneficiar al unei cunoaşteri de primă mână, angajat în producerea unui discurs istoriografic flexibil, democrat, eliberat de multe parti-pris-uri şi clişee propagate anterior în chip fanatic sau oportunist. Prin toate, alături de Lucian Boia (şi de alte câteva nume mai noi), el ilustrează noua istorie românească, păşind cu curaj pe calea înlăturării dogmatismelor şi a rigidităţilor ritualice în faţa spectacolului fastuos al trecutului.

Pentru aceste bune motive, Neagu Djuvara se înfăţişează publicului cititor ca un spectacol în continuă ebuliţie al unei tinereţi care nu oboseşte. Ne bucură pentru acest dar longeviv şi îi dorim sănătate!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara