Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Timotei Cipariu - membru fondator al Academiei Române de Ion Buzaşi

Iniţiativa întemeierii Academiei Române datează din aprilie 1866. S-a numit la început „Societatea Literară Română”. Adunarea pentru întemeierea „Societăţii...” nu s-a putut ţine în 1866 din cauza unei epidemii, s-a amânat cu un an, şi membrii fondatori au fost convocaţi din nou pentru sesiunea din august 1867. Consider că aceasta este data înfiinţării Academiei Române, care între 1867-1879 s-a numit Societatea Academică Română; din 1879 se va numi Academia Română, iar din 1948 Academia Republicii Populare Române; în 1985 îşi schimbă denumirea în Academia Republicii Socialiste România, iar în 1990 se revine la denumirea Academia Română.

La întemeierea Societăţii Literare Române (1866) au participat intelectuali de prestigiu din toate provinciile româneşti, inclusiv aromânii din Peninsula Balcanică.

Printre membrii fondatori s-a aflat şi marele cărturar ardelean, Timotei Cipariu (1805-1887) „dascăl mare- al românimei, fala Şcolilor din Blaj”; este ales vicepreşedinte al Academiei şi preşedinte al secţiei de filologie a Academiei Române. Primul preşedinte al Academiei Române a fost Ion Heliade Rădulescu, dar o fotografie de epocă, înfăţişând , membrii Societăţii Academice Române la 1867, îl prezintă pe Timotei Cipariu, în centru – ca personalitatea cea mai importantă.

Înştiinţat încă din 6 mai 1866 – de către ministrul Instrucţiunii C.A. Rosetti de alegerea sa – Timotei Cipariu solicită Mitropoliei blăjene un concediu mai lung pentru a putea participa la lucrările Societăţii Literare Române, rugându-l, totodată, pe mitropolit să intervină pe lângă guvernul Ungariei ca să-i recunoască această numire şi să-i elibereze paşaportul necesar pentru a putea trece în Principatele Unite.

Amânată din cauza epidemiei cu mai bine de un an, membrii Societăţii au fost convocaţi pentru august 1867; din cauza întârzierii eliberării paşaportului, Timotei Cipariu nu s-a putut prezenta la data deschiderii Sesiunii. Fiind considerat cel mai erudit şi competent cărturar român în probleme de lingvistică este invitat stăruitor prin alte câteva telegrame: „Telegramă. – 18/8,1868, Bukarest – Venerabilului Canonic Tim. Cipariu – cu poşta Blasiu (Ardeal). Sunteţi cu nerăbdare aşteptat, marea parte a membrilor deja au sosit. Curând urmează deschiderea. Director Urechea; Telegramă 2/9 1868 – D-lui Timotei Cipariu preposit Blasiu. Lipsind I majoritatea cerută Societatea Academică nu poate urma lucrările sale, deci onorarea Societăţii pretinde imperativ venirea D-voastră. Preşedinte Heliade Rădulescu.”

Reportajul călătoriei, un adevărat triumf este scris de Timotei Cipariu şi publicat în paginile „Arhivului...” pe care-l edita chiar din 1867 la Blaj, toată intelectualitatea din Transilvania şi din Ţara Românească, întâmpinân- du-i sărbătoreşte, cu admiraţie şi recunoştinţă şi, mai ales, cu nădejdea unei apropiate unităţi naţionale, pregătită şi prin această cea mai înaltă instituţie culturală. Acesta este sensul cuvântării la serbarea inaugurării solemne a Societăţii Literare Române (1/13 august 1867), cu idei asemănă- toare celei rostite cu şase ani în urmă la întemeierea Astrei: „Domnilor! Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la conştiinţa poziţiunei, carea i se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate.”

La 1 septembrie 1867 în plenul Societăţii Literare Române rosteşte un Cuvânt despre istoria limbii româneşti, pagină antologică a oratoriei academice. Limba română, consideră Timotei Cipariu, s-a născut odată cu poporul român „fiindcă în viaţa unui popor pot foarte multe să lipsească la început: cultura, industria, ştiinţa, arta şi altele, dar limba nu poate să lipsească nece unui popor. Ea se naşte odată cu el, creşte şi se dezvoltă, înfloreşte şi se vestejeşte, îmbătrâneşte şi moare odată cu poporul.” Dacă suntem popor de origine romană, atunci şi limba noastră are aceeaşi vechime ca şi poporul: peste două mii de ani. Această istorie bimilenară a limbii este interesantă şi demnă de a fi studiată în evoluţia ei prin toate fazele prin care a trecut. Elogiul limbii române aminteşte de celebrul fragment din discursul la inaugurarea Astrei, oratorul imprimând şi acum evocării accente de emoţionant lirism. Limba română, arată Timotei Cipariu, „a fost interpreta cugetelor, bucuriilor şi durerilor naţiunii, în carea mamele au cântat la leagănul scumpelor sale surcele, în carea s-au cântat imnele şi baladele, faptele eroice ale bravilor apărători ai patriei şi în care fiicele plâng pre dulcii lor părinţi la ziua cea din urmă de despărţire.”

Trecând peste opiniile istoricilor care contestă originea romană a limbii, Cipariu susţine că în Dacia s-au adus colonişti din tot imperiul roman, mai întâi din provinciile vecine sau limitrofe. Aceşti romani vorbeau, evident, limba latină ca limbă a imperiului. Însă pe lângă limba latină oficială şi literară, „era în Dacia şi un dialect vulgar (popular) roman care se poate considera ca întâiul element al limbii române de astăzi.” Retragerea lui Aurelian la sud de Dunăre, la anul 271 î.H. nu a oprit evoluţia limbii române, dar a suferit o „mai grea soartă după divizarea imperiului roman, şi noi am rămas tăiaţi de cătră partea occidentală unde domneau limba latină şi dialectele vulgare romane.” Urmează apoi secole de influenţă slavă, iar odată cu „introducerea limbei slavice, chiar şi în bisericile românului, atunci limba română deveni la cea din urmă agonie.” Refuzând să descrie aceste secole „pline de întuneric şi de barbarie, de care nice un român nu-şi poate aduce aminte fără greaţă şi înfiorare”, îşi exprimă bucuria că odată cu introducerea limbii române în biserică, ea a „reînviat”, iar membrii Societăţii Literare Române vor avea grijă în continuare de sănătoasa şi armonioasa ei dezvoltare.

Urmând acestui îndemn, Societatea Literară Română şi-a propus încă de la constituire trei obiective: să stabilească ortografia limbii române, să elaboreze gramatica limbii române şi să redacteze dicţionarul limbii române. Cel mai competent în elaborarea unei gramatici academice era Timotei Cipariu. De aceea când se scoate la concurs scrierea unei gramatici, învăţatul blăjean trimite manuscrisul primului volum al Gramaticii sale, Analitica însoţind-o (pentru că textul era nesemnat, aşa cerea regulamentul) de următorul motto:„ Si consuetudo vicerit vetus lex sermonis abolebitur.” (Dacă obiceiul învinge, vechea lege se aboleşte.) Comisia însărcinată cu analiza şi evaluarea manuscriselor, opinează că „are în faţă o lucrare în adevăr serioasă, conştiincioasă şi plină de profundă erudiţiune şi vaste cunoştinţe asupra obiectului, lucrarea care ar face onoare şi literaturilor celor mai avute şi mai dezvoltate în această parte a filologiei şi pe care orice Academie ar putea încorona cu amândouă mâinile.” Se convine ca lucrarea să fie tipărită la Blaj, şi pentru că ar fi mai puţin costisitoare şi mai ales pentru că autorul, trăitor în Blaj, ar putea supraveghea şi corecta imprimarea textului. Analitica, vol. I al Gramaticii lui Cipariu, prima gramatică academică din cultura română, apare în septembrie 1869, iar partea a II- a, Sintetica apare în 1877 şi este, de asemenea, premiată de Academia Română. Neglijată şi ocolită de lingvişti, Gramatica lui Cipariu va fi reeditată sub egida aceleiaşi înalte instituţii culturale între anii 1987-1989, de către lingvista ieşeană Carmen Pamfil Ilea, autoarea unei remarcabile teze de doctorat în care sunt argumen- tate cu temeinicie meritele lui Timotei Cipariu ca lingvist şi filolog.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara