Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
TIFF 2016 – Filmul românesc de Angelo Mitchievici

TIFF 2016 a fost una dintre ediţiile în care filmul românesc a fost excelent reprezentat. Am răspuns deja la o serie de chestionare privind viitorul filmului românesc înainte de a vedea noile filme din acest festival, chestionare care vizau opinia criticilor cu privire la NCR (Noul Cinematograf Românesc). Este el epuizat? Se prefigurează o schimbare? TIFF-ul de anul acesta oferă cred un posibil răspuns la ambele întrebări, însă chiar mai important decât atât vorbesc de starea actuală a filmului românesc care a câştigat locul său pe scena internaţională.

În primul rând, Cristian Mungiu cu Bacalaureat şi Cristi Puiu cu Sieranevada, au oferit un spectacol cinematografic pe măsura talentului lor. Cristian Mungiu, premiul pentru regie la Cannes, a rămas în registrul care l-a consacrat, vehiculând abil o serie de stereotipuri mizerabiliste populare în anii ’90, cu decupaje dintr-o Românie postapocaliptică, ghetoizată, descărnată, rezultatul ingineriilor sociale comuniste. Pe acest fundal sumbru, regizorul face o radiografie a compromisului inescapabil care contaminează, maculează chiar şi pe cel care practica intransigenţa morală ca mod de viaţă. Nu există personaj la Mungiu care să nu respire un aer de ireparabilă- resemnare, de pesimism sădit adânc, de perspectivă a condamnării pentru eternitate la eşec. România pe care o prinde în cadru Mungiu e un fel de limb din care cei tineri, precum fiica doctorului din film, trebuie să facă tot posibilul pentru a evada, fără a privi nici măcar o clipă în urmă. Şi acesta a fost un mit al anilor ’90, eventual 2000, fuga cu orice preţ dintr-o Românie condamnată la închisoare pe viaţă. 4,3,2 era un film al apocalipsei comuniste, un fel de banalitate a răului românesc, un coctail de mizerie, corupţie, resemnare, sordid, cenuşiu care era lăsat moştenire deceniului următor. Şi iată că şi după două decenii şi jumătate se poate trăi din această moştenire. Cristi Puiu revine magistral cu un film care ar fi meritat un premiu la Cannes, un film regizat într-o cutie de pantofi, un apartament de patru camere în care regizorul înghesuie rubedenii peste rubedenii adunate la un parastas. Există la personajele sale o nevoie irepresibilă de a-şi deşerta sufletul, de a-şi impune viziunea asupra lumii, de a marca eşecul, nefericirea, exasperarea prin inserţia lor într-o naraţiune justificativă adusă la proporţii geopolitce, la relevanţa destinală a românilor în proiectul pe care Dumnezeu îl are cu ei. Fiecare român e dispus să reia pe cont propriul procesul comunismului. Şi Cristi Puiu operează cu stereotipuri, ca şi Mungiu, numai că le lasă în libertate, să se acumuleze până la refuz şi le aruncă în derizoriu, nu le înarmează doctrinal, le prezervă umanitatea prinsă în gesticulaţie, expresivitatea banalului. Microsocietatea familiei extinse, parte a midlle class-ului actual nu este una condamnată la mizerie sau nefericită din cauza societăţii. Ea reprezintă societatea în care anxietăţile, dorinţele, frustrările se dilată spre abnorm, într-un fel caragialesc. Sieranevada e un omagiu adus lui Caragiale şi felului în care acesta ne-a intuit slăbiciunile. Ilegitim al lui Sitaru nu duce mai departe NCR-ul, tema aleasă, incestul dintre frate şi soră, vine să forţeze conservatorismul societăţii româneşti, fără nimic pervers sau maladiv, ci doar ca situaţie de viaţă. Regizorul a banalizat intenţionat tema, a umanizat-o. Interesat filmul lui Sitaru are ceva în comun cu filmele lui Mungiu şi Puiu. Asemeni lui Puiu din ultimul film şi el adună familia extinsă într-o gâlceavă pe teme etice. Spre exemplu, este (era) sau nu interzicerea avortului o măsură etică? Pater familias este contestat din considerente etice de generaţia tânără, care altfel se încurcă în complicaţii şi mai mari. Ca şi în filmul lui Mungiu, chestiunea eticii este determinantă, ea testeaza fiecare personaj în parte şi scoate la suprafaţă atitudini contradictorii şi o violenţă latentă. Sitaru încheie filmul ca şi Puiu printr-o pax familiae, cu binecuvântarea lui pater familias în mijlocul tuturor tinerilor, inclusiv a cuplului incestuos şi a copilului rezultat din această legătură. Igor Cobileanksi a oferit o surpriză plăcută cu Afacerea Est, o poveste à la Ilf şi Petrov, din care lipseşte un personaj de calibrul lui Ostap Bender, dar nu şi prostia unor hoţi improvizaţi în afacerişti printre care şi un intelectual perdant. Cobileanski realizează o comedie neagră, de râsu-plânsu pe moldoveneşte, reuşind să imprime culoare locală fără a cădea în grotesc. Aş semnala o terţă de excepţie alcătuită din filmele lui Marian Crişan, Orizont, Bogdan Mirică, Câini, şi Gabriel Achim, Ultima zi. Relaţia dintre violenţă şi putere e numitorul lor comun, o violenţă cu diferite grade de intensitate, care nu se descarcă numaidecât în act în paralel cu sondarea unor psihologii abisale. Toate cele trei filme au nerv, o anumită vibraţie unde violenţa nu mai e îndulcită nici cu umor negru şi nici rezolvată în apatie în faţa răului cum e cazul cu 4,3,2 al lui Mungiu, sau Aurora al lui Puiu, sau resemnare ca în Poliţist, adjectiv al lui Porumboiu. Primul film, adaptare a nuvelei Moara cu noroc al lui Ioan Slavici, face aproape de nerecunoscut nuvela din care extrage capitalul de violenţă şi pasiune. Story-ul lui Slavici este rescris în contextul actual al unei familii, soţ, soţie, soacră, copil care iau o cabană locaţie de gestiune, într-o zonă de deal spre munte, sperând că vor prospera, dar se ciocnesc de orgoliul mafiotului local care nu ezită să ucidă pentru a scăpa de martori incomozi. A fi părtaşi la beneficii, bani şi protecţie, devine pentru cei doi soţi a fi părtaşi la crimă şi şantaj. Femeia forţează situaţia, iar adulterul îl mobilizează pe ardeleanul aparent moale şi tăcut, în care violenţa ţinută sub capac izbucneşte mistuitor. Marian Crişan operează un alt deznodământ decât Slavici; vendeta reuneşte familia, solidaritatea însă e una maculată de crimă. Istoria se scrie tribal cu violenţa care a devenit lege a locului, încredinţându-i celui mai puternic toate prerogativele. Marian Crişan a reuşit să prindă admirabil psihologia personajelor, claritate de cristal proprie tragediei, păstrând culoarea locală. În Ultima zi, filmul lui Gabriel Achim, violenţa este transformată în scenariu sadomasochist. Primarul face o plimbare împreună cu prietenul cel mai bun, Adrian, care urmează să se călugărească a doua zi, alături de poliţistul Viorel şi un funcţionar de la primărie. Ceea ce pare o călătorie de rămas bun reprezinta o formă de pedeapsă pentru Adrian. Acesta e îndrăgostit de soţia primarului, cândva toţi trei au fost buni prieteni, şi se pare, nimic nu e cert, copilul cu care aceasta e însărcinată ar putea să-i aparţină lui Adrian. Primarul îşi demonstrează puterea asemeni unui stăpân medieval. Arată că dispune de poliţist ca de un câine credincios, trage cu puşca în casă şi îl pune să-i taie o amendă, apoi îi comandă să o înghită. Acest spectacol grotesc, dar nu mai puţin elocvent al puterii ca şi derularea emfatică, de falsă afectivitate a unor amintiri este primit cu o umilinţă de înfrânt de către Adrian. Ură, gelozie, frustrare, poate chiar dorinţa de a ucide eufemizată, spre exemplu, în vânătoarea de porumbei, pasările faţă de care Adrian manifestă o sensibilitate accentuată se amestecă bolborosit-încrâncenat în acest personaj, Primarul, admirabil pus în evidenţă de Achim. Crescendo-ul anxietăţii şi echilibrul instabil între spus şi nespus, fac remarcabil jocul psihologic în acest film. Câini al lui Bogdan Mirică este un thriller psihologic în toată regula, dar unul care explorează psihologii abisale având ca mizanscenă un ţinut de margine în apropierea graniţei cu Ucraina, ţinut controlat de un mafiot local. Un peisaj de o frumuseţe sălbatică, o lume mexicanizată, cu personaje ca în Sicario, recentul film al lui Denis Villeneuve, cu un poliţist contemplativ, lipsit de orice putere ca poliţiştii din Orizont. Lumea de aici e încă mai dură decât aceea din localitatea de munte, stăpânii locului mai sălbatici, aproape de condiţia acelor Männerbünde de care vorbea Mircea Eliade, societăţi exclusiv masculine de razboinici-vânători. Bogdan Mirică a împrumutat filmului său ceva din universul maladiv al filmelor lui David Lynch, acel tip de violenţă distilată până la răul pur. Ca şi în Orizont, avem aici o hacienda aruncată în mijlocul pustietăţii, un fel de Wild East, dar care e populat numai cu bandiţi în absenţa unor cavaleri ai pistolului. Bogdan Mirică a demonstrat că poate fi un maestru al suspansului, că poate crea un personaj negativ cu adevărat memorabil, precum Samir, interpretat magistral de Vlad Ivanov. Filmul românesc a demonstrat că are noi resurse de expresivitate artistică şi NCR-ul rămâne pe val într-o diversitate cu adevărat proteică. Iar TIFF 2016 a oferit un regal al filmului românesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara