Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Tichia de mărgăritar de Alex. Ştefănescu


Afurisirea unui istoric literar

Puşi Dinulescu a involuat ca scriitor. De la o superficialitate agreabilă a ajuns la incoerenţă, vulgaritate şi plăcere de a denigra. Comentând într-o carte de 344 de pagini (apărută la, cândva, prestigioasa Editura Minerva) Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu, el seamănă cu o babă rea care îl afuriseşte pe şoferul unui autobuz pentru că n-a oprit în staţie.

Nicolae Manolescu n-a oprit ca să îl ia în Istoria sa. Drept urmare, revoltat (dar declarând, cu vizibilă ipocrizie, că este revoltat de absenţa altor scriitori), Puşi Dinulescu ("Dumitru Dinulescu", pe vremea când era mai rezonabil) îl numeşte cum îi vine la gură (la stilou, la computer) pe cunoscutul critic. Din această izbucnire cel mai mult are de pierdut el însuşi, pentru că, orbit de vehemenţă, lasă deoparte orice precauţie şi îşi divulgă amatorismul în materie de literatură, ca şi un - deloc pitoresc, deloc simpatic - mahalagism, de care eu, cel puţin, l-am crezut multă vreme cu totul străin.

Darea în spectacol începe încă de la prima copertă pe care stă scris: Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu. "Diavol"?! "Bolnavă?!" Ce naive, ce ineficiente şi ce compromiţătoare pentru cine le foloseşte sunt asemenea invective! Ca să le combaţi este suficient să taci şi să zâmbeşti ironic.

Pe copertă sunt şi două imagini. Una, a unui diavol vermiform, cu un ochi lipsă şi cu un trident în coadă. Iar a doua, a lui Nicolae Manolescu, încruntat şi cu limba scoasă. Cine poate lua în serios această infantilă stigmatizare a autorului unei istorii a literaturii?

Urmează diatriba propriu-zisă, întinsă pe 344 de pagini:

"Iartă-mă, dar pentru dumneata cel mai important lucru pare a fi cariera... Eşti ca o molie d-aia, înţepenită într-un loc de pândă...";

"Învaţă întâi să faci un portret, o descriere ş...ţ, dar nu te înfoia cu mofturi de pisică gravidă şi cu judecăţi de gaşcă, judecăţi complotate în sieste după mâncăruri grase...";

"... nu te mai citez că e prea insalubru şi prea preţios-jegos ce scrii în finalul introducerii...";

"...Manolescu are ceva fanatic în ambiţia lui devoratoare, în setea bolnavă de putere, pentru care şi-a abandonat talentul de-odinioară, intrând în mâzga şi balele combinaţiilor...";

"...are totuşi un pic de zgomot în râs, dar e mai mult un fel de scârţâit de uşă ruginită..."

"...are şi ceva de fantomă" etc. etc.

Într-un magazin din Oxford, în care mă aflam şi eu astă-vară, o femeie în vârstă, cu o privire fixă, a ţinut un lung discurs interminabil, din care nu se înţelegea decât că e furioasă. Discursul ei semăna foarte mult cu monologul lui Puşi Dinulescu.

Epilog. Nimeni n-a gonit-o pe femeie din magazin. Dar, după ce a plecat de bună voie, şefa magazinului şi-a cerut scuze clienţilor că au fost puşi în situaţia să asculte ceva neplăcut.


Fabulistul care îşi aduce aportul

Au trecut aproape trei sute de ani de la moartea lui Boileau şi peste o sută cincizeci de la aceea a lui Krîlov. Ei au fost ultimii mari autori de fabule. La noi genul a mai rezistat până spre sfârşitul secolului 19, datorită lui Grigore Alexandrescu. La începutul secolului douăzeci căzuse deja în desuetudine...

Ionel Gologan vrea să relanseze fabula. El este încurajat, în această întreprindere de Gheorghe Bulgăr şi de Nicolae Balotă, cărturari de seamă, care nu se ştie din ce cauză îl laudă cu multă convingere. "Ionel Gologan - afirmă Gheorghe Bulgăr - îmbogăţeşte prin aceste Fabule peisajul nostru literar de azi." Iar Nicolae Balotă adaugă: "Cu o deosebită inteligenţă artistică, autorul inventează noi teme, propune modalităţi inedite..."

Lucrurile nu stau nici pe departe aşa. În realitate, Ionel Gologan nu îmbogăţeşte peisajul nostru literar de azi, nu inventează noi teme, nu propune modalităţi inedite. Volumul atât de lăudat (Fabule/ Fables, ediţie româno-engleză, trad. în engleză de Andrei Bantaş, prefaţă de Gheorghe Bulgăr, prezentare pe ultima copertă de Nicolae Balotă, Bucureşti, Ed. Europa Nova), tradus şi în engleză, ca un mesaj al românilor către întreaga umanitate, cuprinde poezioare naive, versificate şcolăreşte, fiecare cu câte o "morală" explicită la sfârşit. Autorul îşi face iluzia că transformând, de exemplu, o rachetă în personaj modernizează genul. Modernitate înseamnă însă o viziune modernă şi nu simpla evocare a unor elemente specifice civilizaţiei de azi. Iată textul despre care e vorba:

"Condeiului îi spuse o rachetă:/ - Care-i aportul ce-l aduci în lume?/ Cu mult mai mare este-al meu renume!/ Tot cosmosu-l străbat ca o cometă.// Racheta nucleară i-al meu nume/ Şi forţa mea azi nu mai e secretă./ Eu, viaţa pot s-o curm de pe planetă,/ Mai mult decât orice holeri sau ciume.// Condeiul ripostă cu indignare:/ - Cultura o aştern eu pe hârtie./ Pe când, tu o distrugi, aduci urgie!// De pace, omenirea lipsă are./ Dar ea, de pustiire e salvată,/ Doar în condei, racheta de-i schimbată."

Cum poate să le placă unor eminenţi oameni de cultură o asemenea versificare puerilă? Ca să nu mai vorbim de folosirea incompetentă a limbii române. "Aportul ce-l aduci în lume" e un pleonasm (înseamnă: adusul ce-l aduci în lume). Substantivele "holeră" şi "ciumă" la plural sună (vorba lui Petre Roman) ca dracu'. Expresia "omenirea lipsă are" este ridicolă (cum să ai ce n-ai?).

Totuşi, despre Ionel Gologan s-ar putea spune: lipsă are (de talent).


La şuetă cu Dumnezeu

Deşi cărţile sunt scumpe, există multă literatură ieftină. Printre cei care contribuie la proliferarea ei se numără Shaul Carmel, un autor de versuri caraghios-jucăuşe, cu pretenţii de filosofie. De un comic involuntar irezistibil sunt dialogurile lui cu Dumnezeu.

Având ca model poezia de inspiraţie religioasă a lui Tudor Arghezi, care a inventat şi acreditat un stil al comunicării neceremonioase cu divinitatea, Shaul Carmel discută şi el, familiar şi glumeţ, cu Cel-de-sus. Diferenţa este însă, ca să ne exprimăm în termeni din acelaşi registru stilistic, ca de la Cer la Pământ. Interpelarea lui Dumnezeu de către Tudor Arghezi impresionează printr-o subtilitate a simplităţii, prin arta de "a scrie pe dedesubt", în timp ce la Shaul Carmel invocarea dezinvoltă a Atotputernicului eşuează într-o şuetă frivolă, de un remarcabil prost-gust:

"Doamne,/ Te-am văzut ieri pe stradă,/ Mergeai pe jos şi zâmbeai./ Te-am recunoscut/ Printre necredincioşii tăi,/ În mulţimea care forfotea,/ Care mişuna/ În stânga şi-n dreapta,/ În dreapta şi-n stânga.// Te-am recunoscut/ Pentru că semănăm leit;/ Tu cu mine şi eu cu Tine" (Raiul pustiu - psalm 11);

"Poate-mi explici, Atotştiutorule,/ Ce s-a întâmplat între noi?/ Între Tine şi mine?// Ce s-a întâmplat, Doamne,/ C-ai venit la mine?/ Tocmai la mine?/ Că aşa, pe nepusă masă,/ Ne-am trezit împreună,/ Ba chiar ne-am împrietenit." (Spune-mi! - psalm 21);

"Rămâi peste noapte/ La mine, Doamne!" (Rămâi - psalm 25) etc.

Shaul Carmel şi-a adunat într-un volum cu o prezentare grafică elegantă, intitulat Îngerul târziu (Îngerul târziu, Ed. Hasefer), o mare parte dintre textele scrise de-a lungul timpului, adăugându-le şi o suită de inedite. Cartea are şi un prefaţator de lux, cunoscutul critic şi istoric literar Eugen Simion, academician, care, în mod curios, adoptă în comentariul său un ton solemn, ca şi cum ar fi vorba de un poet, nu de un veleitar cu aplomb:

"Shaul Carmel este un poet mai conceptualizant, dialogul lui este, aproape în exclusivitate, cu un Dumnezeu pe care îl inventează în fiecare zi pentru că, fără neliniştile şi rugile sale, Dumnezeu ar muri..."

În realitate, mai probabil este că Dumnezeu ar muri de plictiseală dacă ar citi versurile lui Shaul Carmel.