Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Tichia de mărgăritar de Alex. Ştefănescu

Pătrunjelul şi leuşteanul ca personaje

Rar se mai scriu fabule. De ce? Probabil pentru că ne-am pierdut candoarea. Cei care totuşi mai încearcă să relanseze genul (altfel decât parodiindu-l) se expun ironiilor.

Un fabulist de şcoală nouă este Costel Pricopie. Autor al unui volum de "fabule prefăcute", Neliniştea florilor de nuc, el (crede că) satirizează moravurile contemporanilor. Nu o face cu umor, ci cu dezgust prozaic. "Fabulele" sale sunt lipsite de graţie stilistică, adică tocmai de ceea ce ne încântă la Grigore Alexandrescu, La Fontaine sau Krîlov.

"Fabulistul" nostru nu valorifică trăsăturile morale aparente ale vieţuitoarelor (viclenia vulpii, naivitatea corbului etc.); pur şi simplu le dă oamenilor câte un nume de cod, care poate fi unul de animal, dar şi unul de plantă (preferinţă oarecum nouă în istoria genului). El nu face decât să se complice inutil, scriind "leuştean" în loc de "Popescu" şi "pătrunjel" în loc de "Ionescu". Din acest efort de falsă cifrare rezultă istorisiri întortocheate şi anoste:

,,- Pătrunjele, degeaba te zbaţi. Nu te pricepi să înhami un armăsar ca mine. Dar să ne trezim puţin.

- Precum spui, leuştene. Prietene, să-i dai o mână de ajutor mărarului!

- Ce-mi este dat să aud! Eu îl sprijin pe cartof. Este la doi paşi de aici.

- Ştiu, leuştene!

- Atunci, pătrunjele?

- Atunci să-l aduni de pe drumuri pe blândul şi încrezătorul nostru cartof! Şi să te întinzi tu peste straturile lui!

- Ha, ha. Visuri de zarzavat smintit are mărarul. Şi nebuni sunt şi cei care se căznesc să-l creadă întreg la minte! Se va prăpădi de râs cartoful meu drag când va afla cu ce urzeli umblă sărmanul şi rătăcitorul pătrunjel. Ha, ha."

Sute de asemenea scene, avându-i ca protagonişti pe reprezentanţii florei şi faunei, sunt relatate de autor conştiincios, minuţios şi plicticos, fără ca din efortul lui să rezulte literatură. Este ca şi cum cineva l-ar fi pedepsit să nu se mai exprime ca toţi oamenii, ci să vorbească într-o păsărească de genul celei pe care o folosesc copiii. Titlurile textelor sale sunt o dovadă în acest sens:

Bostanul şi-a izbit mintea de ochii fetiţei, Bursucul se chinuieşte să zboare cu aripile ursului, Vulpoiul a înghiţit cu înaltă înduioşare un corb necrescut, Corbul mângâie nesăţios clipa cea statornică, Tânărul hârciog şi-a aprins aripi în suflet.

Etc.


Cu sonorul dat la maximum

Augustin Popescu, autorul volumului de versuri Strigăt de lumină, are un stil triumfalist, ca un candidat la preşedinţia României. Ni-l putem, de altfel, imagina, scandând la microfon, în faţa unei mulţimi fremătătoare:

"Eu m-am născut pe ţărmuri legendare/ În strigăte sinistre de furtună,/ Când bolta, clătinată, îşi adună/ Comorile de jar, fremătătoare.// Am încolţit în trupul Cosânzenei,/ Când Făt-Frumos o-mbrăţişă la râu./ Şi port stigmatul purului desfrâu,/ Cu tot suspinul hărăzit Ilenei."

Criticului literar, intimidat de acest mod de a scrie declamativ-emfatic, nu-i mai rămâne decât să scandeze odată cu mulţimea: Au-gus-tin Po-pes-cu! Au-gus-tin Po-pes-cu!

Din nefericire, multe poeme sunt nu numai imnuri de glorificare (a autorului, a fântânii, a orice altceva), ci şi colecţii de simboluri obscure. Poemul despre moară, de exemplu, asurzitor-imnic, rămâne şi ininteligibil:

"Mişcarea roade întârjit şi tace./ Împinge ne-ntrerupt, ca pe vâltoare,/ Destinul lumii însetat de soare,/ În mările absentelor soroace.// Tu, moara mea, i te-ai sustras pitită,/ După roşaţa sfiiciunii tale,/ Stropită de comorile astrale,/ Pe chipul strâmb, pe chica-ncărunţită."

Reluăm, sideraţi. Moara are o roşaţă a sfiiciunii stropită de comorile astrale! Cu alte cuvinte, ea nu este de vânt sau de apă şi nu este prevăzută cu o roată de piatră imensă cu care macină boabele de grâu, frecându-le pe o altă roată, imobilă, ci are o roşaţă a sfiiciunii stropită de comorile astrale! Iar de măcinat macină altceva decât boabe de grâu şi anume destinul lumii însetat de soare în mările absentelor soroace!

Citind volumul de versuri al lui Augustin Popescu îţi vine mereu să cauţi butonul de care se dă sonorul mai încet.


Teorii năstruşnice

Din cartea lui Nicolae Popescu, Poezii, erezii şi taine, aflăm ce făcea Napoleon în mijlocul unei bătălii: se decorpora.

"Sufletul poate, lesne, a ieşi din om/ Şi spiona Nemarginea Tăriei,/ Cum se decorpora Napoleon,/ Taman, la fix, în miezul bătăliei.// Somele, toate-s un "morman de GAZDE"/ De spirite ce-adesea-şi schimbă soma/ deşi e-acelaşi chip brăzdat de brazde/ Alt spirit te priveşte din aceeaşi somă!ť"

În ceea ce mă priveşte, n-am auzit de nimeni, dintre cunoscuţii mei, că s-ar fi decorporat. Şi nici eu n-am fă­cut-o. La urma urmelor, e firesc: nu oricine e Napoleon.

Dacă ar ajunge la dispoziţia oricui, procedeul şi-ar găsi utilizări şi în viaţa de fiecare zi. Un bărbat, de exemplu, şi-ar putea lăsa corpul în pat, lângă soţia lui, iar el ar putea pleca să se întâlnească cu un prieten, şi el decorporat.

Autorul chiar crede în viziunile lui fantasmagorice, are şi teorii care le justifică:

"Atunci când ansamblurile suflet-om vor putea accesa liber/ la memoria tuturor rădăcinilor de suflet cu suporţi decedaţi/ se va produce ÎNVIEREA MORŢILOR."

Dar toate aceste teorii ilustrează un mod stângaci, involuntar amuzant, de a face filosofie. Autorul crede că poate să rezolve, cu un hocus-pocus al gândirii lui naive, neexersate, probleme care frământă omenirea de mii de ani.

Umorul involuntar, prezent în aproape fiecare pagină a cărţii, provine din aplombul cu care se fac afirmaţii hazardate. De unde ştie Nicolae Popescu că Napoleon se decorpora "taman, la fix, în miezul bătăliei"? Potrivit informaţiilor noastre, împăratul se decorpora la masa de prânz, între felul doi şi felul trei. Şi pe ce se bazează când susţine că "Somele, toate-s un Ťmorman de GAZDEť". După ştiinţa noastră nu chiar toate. Unele au un comportament de musafiri...


Un critic care nu poate fi contrazis

În volumul Recitiri din literatura română, Ionel Popa se pronunţă asupra unor autori importanţi, despre care de-a lungul timpului s-a scris tot ce se putea scrie: Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Ioana Postelnicu, Radu Stanca. Negăsind nimic nou de spus, exegetul emite judecăţi simpliste, de o banalitate dezolantă. El explică, de exemplu, solemn şi plicticos:

"Opera poetului nostru naţional e saturată de gânduri, idei, meditaţii referitoare la om, la colectivitatea umană (naţiunea), la marile probleme ale existenţei umane."

Multe fraze critice par extrase din lucrările scrise ale unor elevi:

"El şDănilă Prepeleac, n.n.ţ trăieşte în final un sentiment de împlinire şi mândrie omenească deoarece a reuşit să păcălească pe draci şi s-a ridicat deasupra nevoilor.";

"În evoluţia ei istorică fiecare literatură naţională este jalonată de puncte nodale (ani, cărţi, autori).";

"Opera spirituală este rezultatul unei activităţi spirituale subiective ample. Activitatea spirituală e unică, dar modurile ei de exprimare sunt fundamental diferite."

Nu-i aşa că exact aşa stau lucrurile? Cine l-ar putea contrazice pe Ionel Popa?


P.S. În numărul trecut al revistei noastre, în pagina în care a sancţionat moral, de-a lungul anilor, într-un stil categoric, de ghilotină, sute de oameni de azi şi, uneori, România în întregime, Mircea Mihăieş îşi schimbă tonul şi deplânge, de pe o poziţie umanitară, tratamentul la care sunt supuşi autorii unor cărţi fără valoare de către critici nemiloşi ca mine:

"Nu cred că metoda descurajării arogante, băşcălia superioară şi execuţia sumară, din trei citate şi un picior spate, gios cum spunea Caragiale, reprezintă soluţii. E atât de evident că aceşti oameni n-au nici o şansă de a ieşi din anonimat, încât e o cruzime inutilă să-ţi flexezi muşchii critici pentru-i face de râsul lumii."

Mircea Mihăieş face, ca atâţia alţii, greşeala de a crede că un critic literar îşi scrie comentariile pentru autorii cărţilor luate în discuţie. Dacă ar fi aşa, n-ar mai publica aceste comentarii, ci le-ar trimite direct lor, sub forma unor scrisori confidenţiale. Dar criticul literar scrie pentru public. Şi, bineînţeles, şi pentru scriitori, în ipostaza lor de cititori.

În rubrica mea, Tichia de mărgăritar (care poate fi urmărită şi la TVR Cultural, în fiecare luni, la ora 21), eu nu râd de cineva, ci de ceva. Şi anume de texte scrise prost. Acesta este de altfel şi motto-ul emisiunii. Iar de adresat mă adresez cititorilor (sau telespectatorilor).

Îi las lui Mircea Mihăieş satisfacţia de a se ocupa de oameni, de a le da note la purtare, de a-i defăima pe unii şi de a-i mângâia patern, pe creştet, pe alţii. Eu nu sunt specialist în oameni, ca el. Mă ocup numai şi numai de texte.