Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Théophile Gautier şi cutia Pandorei de Sonia Cuciureanu

Când, în 1857, Charles Baudelaire publica Les fleurs du mal, volumul avea o sensibilă dedicaţie adresată lui Théophile Gautier:
„Poetului impecabil, magicianului perfect al literelor franceze, maestrului şi prietenului meu foarte drag şi foarte venerat Théophile Gautier, cu sentimentul celei mai profunde umilinţe îi dedic aceste flori maladive.”
Promotor al „artei pentru artă”, Théophile Gautier va deschide calea Parnasului şi a simbolismului, într-un moment în care arta angajată era opţiunea prioritară a lumii literare şi artistice. Adepţii orientărilor fourieriste sau saintsimoniene insistau asupra responsabilităţii creatorilor, ca mesageri ai artei puse în slujba progresului social.
Născut pe 30 august 1811, excelent elev al liceului Charlemagne din Paris, pasionat de arte plastice, dar şi de poezie, pictor şi poet, el va fi atras mai întâi de romantism. Alături de Victor Hugo, Théophile Gautier va participa la celebra „bataille d’Hernani” din 1830, va publica în acelaşi an un volum de Poésies de inspiraţie romantică, pentru că, destul de curând, începând cu 1832, să se delimiteze de preocupările politice, sociale şi umanitare ale romantismului.
În ianuarie 1834, Théophile Gautier publică în „La France littéraire” un articol despre François Villon, articol ce va provoca o reacţie imediată şi deosebit de violentă. „Le Constitutionnel” protestează în numele moralei, cunoscute fiind excesele poetului medieval, şi cere introducerea cenzurii. O întreagă polemică între cele două reviste, pe tema angajării sau nonangajării artei, va ajunge în final în faţa tribunalului corecţional. Théophile Gautier va scrie mereu, dar „La France littéraire”, din prudenţă, nu-i va mai publica articolele. Autorul le păstrează şi ele vor furniza argumentele cunoscutei Préface la romanul Mademoiselle de Maupin.
Aceasta debutează ironic cu acuzaţii dure la adresa presei preocupate prioritar, în viziunea lui Gautier la modul perfid, de problema morală.
„Unul din elementele cele mai burleşti ale glorioasei epoci, în care avem fericirea de a trăi, este incontestabil, reabilitarea virtuţii, întreprinsă de toate ziarele , de orice culoare ar fi, roşii, verzi sau tricolore” (v. Théophile Gautier-Mademoiselle de Maupin, Préface, avec une Introduction et des notes par Adolphe Boschot, Ed. Garnier Frères, 1966, p.1).
Intrigat de ceea ce el consideră a fi doar o „afectare morală”, „foarte rizibilă dacă n-ar fi foarte plictisitoare” (p.2), autorul respinge ingredientele fourieriste şi saint-simoniene proclamând că „de la căsătoria cu civilizaţia, societatea şi-a pierdut dreptul de a fi ingenuă şi pudibondă” (p.10). În aceste condiţii, cele mai periculoase vicii rămân ipocrizia şi invidia. În viziunea lui Théophile Gautier, raportul societateliteratură este unilateral.
„Cărţile urmează moravurilor, dar moravurile nu urmează cărţilor...Nu ştiu cine a spus, nu ştiu unde , că literatura şi artele influenţează moravurile. Oricine ar fi este indubitabil un prost” (p. 19).

Ideea utilităţii artei este categoric exclusă. Stilul utilitar este bun numai pentru un „ laudanum şi în discursurile academice” (p.20). În viziunea sa, problema utilităţii este oricum discutabilă, ea nu poate fi abordată la modul general pentru că „sunt două feluri de utilităţi... ceea ce este util pentru unul nu este şi pentru celălalt” (p.22). Théophile Gautier ajunge astfel la concluzia care-i va defini întreaga viziune despre literatură şi artă: „N este cu adevărat frumos decât ceea ce nu poate servi la nimic; tot ceea ce este util este urât...”(p.23)
Consecinţa logică: elogiul formei. O bună parte din prefaţa la Mademoiselle de Maupin este consacrată artelor plastice, model de perfecţiune formală. „Unui vas care-mi este folositor, eu prefer un vas chinezesc, împodobit cu dragoni şi cu mandarini, care nu-mi foloseşte la nimic” (p.24). Ideea unei creaţii plastice, a artei pure, îl apropie tulburător de André Chénier, autorul celebrelor Bucoliques, condamnat la moarte şi ghilotinat pe 25 iulie 1794. După cum se ştie, André Chénier moştenise de la mama sa, de origine greacă, admiraţia pentru arta Eladei, iar poezia lui abundă în figurile celebre ale mitologiei. În viziunea lui Théophile Gautier, geniul antic, dominat de forma atotputernică, rămâne un frumos ideal imposibil de atins.
„Splendorile ciclopice ale acestor mari voluptoşi, care ridicau monumente eterne pentru plăcerile unei clipe, n-ar trebui oare să ne facă să cădem în genunchi în faţa geniului antic, şi să ştergem din dicţionare cuvântul perfectibilitate ?” (p. 26)
Frumuseţii naturale, Théophile Gautier îi preferă frumuseţea operelor de artă, singura eternă. Această idee va fi intens reluată în romanul în discuţie.
„ Am faţă de femei o privire de sculptor şi nu de amant. M-a pasionat întotdeauna forma unui flacon, niciodată calitatea con- ţinutului. Dacă aş fi avut în mână cutia Pandorei, cred că n-aş fi deschis-o” ( p.191).
Supremaţia formei revine obsesiv în toată creaţia lui Théophile Gautier. În sonetul intitulat Préface, la volumul de poezii Emaux et Camées (1852) Gautier, asemeni lui Goethe, care în timpul războaielor imperiului se izolează pentru a scrie, preferă să ignore „uraganul”care va devasta Franţa în timpul revoluţiei de la 1848, dar şi în perioada tulbure a celei de a doua republici.
„ Sans prendre garde à l’ouragan
Qui fouettait mes vitres fermées,
Moi, j’ai fait Emaux et Camées.”
(v. Théophile Gautier-Emaux et Camées, ed.présentée, établie et annotée par Claudine Gauthot Mersch, NRF, Gallimard, 1981, p. 25.)

Adversar al oricăror tendinţe moralizatoare, politice sau sociale, ce dominau idealul romantic, Théophile Gautier impune, ca unic scop al creaţiei, frumosul. Ultima poezie a acestui volum, sugestiv intitulată L’art, este un adevărat credo al poeziei parnasiene. Această poezie va fi iniţial publicată în L’Artiste în 1857 şi adăugată ulterior volumului Emaux et Camées. Ea constituie o foarte documentată pledoarie pentru autonomia artei, a artei înţeleasă ca scop, nu ca mijloc. Model al frumuseţii plastice, poezia defineşte ideea de artă ca un cult desăvârşit al formei. Perfecţiunea, rod al dificultăţii formale, este vizibilă la nivelul ritmului, al rimei, al strofei, dar şi al vocabularului ales. Acest efort vizibil este pus în slujba ideii eternităţii artei, într-o lume în care totul e trecător.
„ Tout passe. -L’art robuste
Seul a l’éternité.” (p. 141)
Acest sever credo parnasian impune artistului o cunoaştere profundă a tuturor resurselor limbii. Pentru Théophile Gautier, acest lucru înseamnă senzaţii plastice, imagini pitoreşti, dar şi simfonii de culori. Symphonie en blanc majeur anunţă deja corespondenţele baudelairiene, dar şi sonetul Voyelles al poetului simbolist Arthur Rimbaud. Jocul subtil al sinesteziilor este revelator pentru asocierea culorii albe durităţii pietrelor, dar şi subtilităţii muzicale a unei lumi ce depăşeşte universul cotidian: „le marbre blanc”, „la laiteuse opale” etc., culoarea albă este un simbol al purităţ ii dar şi al lumii de gheaţă, indiferentă şi rece. Elogiul frumuseţii, ca fruct al exigenţelor tehnice, asimilează inspiraţia poetului muncii dure a unui emailor.
Ideile sale vor fi reluate de adepţii Parnasului, iar mai târziu, în 1872, anul în care Gautier va trece în veşnicie, Théodore de Banville va publica Le petit traité de poésie française, revelator pentru elogiul dificultăţilor formale, ca element primar al calităţii. Totuşi, după 1870, spiritul pozitivist îşi impune prezenţa. Noi teme, rezultat al unei realităţi mereu în mişcare, sunt puse în valoare, graţie unei forme mereu mai subtile. Poezia parnasiană, tot mai intelectuală, abordează direct marile probleme ale umanităţii. Pozitivismul epocii se regăseşte acum în temele favorite ale poeţilor parnasieni iar poezia lor, mereu mai erudită, rămâne tot mai inaccesibilă publicului larg. Leconte de Lisle, maestrul de necontestat al Parnasului, militează , ca şi Théophile Gautier, pentru cultul frumosului, consideră arta un „lux intelectual” la care se ajunge prin perfecţiunea formală. Dintre noii poeţi fideli normelor parnasiene s-ar putea cita, în mod special, José-Maria de Heredia, acest cubanez al cărui volum de poezii Les Trophées (1893) cultivă impersonalul şi conduce sonetul pe calea perfecţiunii. Unul din ele, Stymphale, evocă victoria lui Hercule asupra acestor Harpiilor, devoratoare de oameni. Imaginea apăruse deja în cunoscuta Préface la Mademoiselle de Maupin, dar în cu totul alt context. Renumitele Harpii erau asimilate criticilor ostili noii orientări literare, împotriva cărora Théophile Gautier nu-şi menajează calificativele: „pentru că ei n-au produs nicio lucrare şi nu pot face altceva decât să le strice pe ale altora ca nişte adevăraţi vârcolaci stymphalici” (p. 36).
Deranjat de imixtiunea criticilor şi a ziariştilor în domeniul literaturii şi artei, Théophile Gautier, adeptul izolării în „turnul de fildeş”, îl elogiază pe regele Charles X, autor al legii împotriva libertăţii presei. În celebra prefaţă găsim şi astfel de afirmaţii: „Ordonând suprimarea ziarelor, el făcea un mare serviciu artelor şi civilizaţiei” (p.37). În pagina imediat următoare Théophile Gautier nu ezită să-i adreseze o rugăminte similară regelui Louis-Philippe.
„Dacă Louis-Philippe, odată pentru totdeauna, ar suprima toate ziarele literare şi politice, eu i-aş fi infinit recunoscător şi i-aş rima imediat un frumos ditiramb nebun în versuri libere şi cu rime încrucişate; semnat: al dumneavoastră foarte umil şi fidel slujitor etc...” (p.38)
După cum am văzut, „Le Constitutionnel” ceruse introducerea cenzurii împotriva adepţilor „artei pentru artă”. Gautier face acelaşi lucru împotriva artei, dar şi a presei angajate politic, uneori compromise de demagogie şi de spirit clientelar. O luptă acerbă ce va marca secolul al XIXlea şi în care Théophile Gautier se implică mereu. Dar dincolo de rivalităţile de moment, trebuie să-i recunoaştem acestui scriitor preocuparea asiduă pentru perfecţiunea formală, pentru sensul profund acordat ideii de artă, ceea ce i-a atras admiraţia lui Baudelaire şi l-a situat în rândul căutătorilor şi şlefuitorilor a ceea ce Fraţii Goncourt vor numi „l’écriture artiste”.
Să nu uitam totuşi că formalismul, pe care Théophile Gautier îl punea în slujba ideii de frumos, va înflori şi mai târziu, în secolul XX, dar în critica literară. Numai că atunci va avea cu totul alte obiective. Tzvetan Todorov, unul din promotorii formalismului critic, într-un interviu acordat profesorului Ion Pop, publicat în România literară, nr. 2, an XXXII, 1999, spunea foarte clar că în ţările comuniste „singurul mijloc de a scăpa de sub influenţa pseudoştiinţei marxist-leniniste era acela de a face studii foarte formale, foarte lingvistice”. Dacă la început noua critică a fost un refugiu, ea a oferit uneori, prin excesul de formalism, o excelentă evaziune din lumea unor texte din ce în ce mai incomode politic. Textul critic de această factură, mereu mai obscur şi mai inaccesibil, devenise un foarte snob şi deloc inocent galimatias.
Ne întrebăm care ar fi fost reacţia lui Théophile Gautier faţă de noul val al formalismului. Cum dimensiunea estetică era mai mult un pretext, este posibil ca autorul cunoscutei Préface la Mademoiselle de Maupin să fi cerut din nou introducerea cenzurii. Însă, cu siguranţă, chiar el ar fi fost cenzurat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara