Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Tezaur muzical cameral de Dumitru Avakian

În adevăr, în ultima vreme publicul bucureştean a avut parte de un adevărat tezaur muzical cameral, un serial de recitaluri ce i-au fost oferite la Atheneul Român de diferitele instituţii bucureştene, de Filarmonică, apoi, în cadrul concertelor ediţiei din acest an ale stagiunilor Sonoro, de Institutul Cultural Român.

Debussy a fost omagiat de câţiva dintre muzicienii Filarmonicii la împlinirea a 95 de ani de la intrarea sa în eternitate. Minunat lucru a fost acest recital! Nu poţi să nu realizezi, pe parcursul concertului, în parte intuiţia muzicală cu justă operativitate, în parte cultura stilistică, şi-au dat mâna cu rafinamentul timbral, de asemenea profesionalismul cu sensibilitatea comunicării; sunt aspecte ce potenţează marea operă a celui care a fost denumit în epocă Claude de France. Tipic camerală, formula de concert a etalat marile capodopere ale creaţiei compozitorului, spre exemplu celebrele creaţii destinate instrumentelor soliste – emblematicul Syrinx prezentat de flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, transcripţia pentru harpă a primei piese din ciclul Arabesques, lucrare oferită de Ion Ivan Roncea, trei dintre sugestivele Stampe prezentate de pianistul Viniciu Moroianu.
Pe toţi trei i-am regăsit în formule instrumetale de duo, de trio, în compania violoncelistului Dan Cavassi – Sonata pentru violoncel şi pian, a clarinetistului Cristian Mancaş – prima Rapsodie pentru clarinet şi pian, a violistului Marian Movileanu – uimitoarea Sonată pentru flaut, violă şi harpă, lucrare ce propulsează în actualitatea începutului de secol XX, în plin Art Nouveau, structuri intonaţionale şi formule instrumentale proprii climatului muzicii renascentiste, un climat pe care autorul îl comentează, în bună parte îl reinventează, reînnodând marea tradiţie a muzicii franceze. În felul său atât de original, Debussy pare a se fi apropiat de viziunea lui Giuseppe Verdi, cel care – cu ani buni înaintea autorului francez – amintea utilitatea apelului la trecut pentru a avansa de o manieră convingătoare spre viitor. În mod cert, acest concert cameral a reprezentat un moment salutar aparte; căci asemenea programe sunt mai rar oferite publicului de instituţia Filarmonicii, un public în bună parte comod, mai puţin curios în ce priveşte titlurile noi, un public care iubeşte ceea ce ascultă şi reascultă de multă vreme, care preferă ceea ce deja cunoaşte.
Tot la Atheneu, de această dată în compania clarinetistului italian Giampiero Sobrino, a pianistului Andrei Licareţ, tot prima Rapsodie de Debussy a dobândit vehemenţa tuşelor sonore trasate cu acea fermitate ce aminteşte de creaţia pictorilor fauvişti parizieni din prima jumătate a secolului trecut, creaţie marcată de puterea de seducţie a culorilor tari, pure. Ideea întregului recital – de altfel admirabil formulat! – a avut în vedere juxtapunerea celor două zone ale spiritualităţii europene proprii secolelor XIX şi XX; anume Romantismul german de la Schumann la Wagner, acesta din urmă trecut prin viziunea lui Liszt, şi, pe de altă parte, parcursul muzicii franceze de la geniul lui Debussy la eleganţa salonardă, imaginativă, a muzicii lui Francis Poulenc. Atât Sobrino cât şi Licareţ sunt muzicieni ce deţin experienţa cântului cameral, deţin experienţa rostirilor intime în teritoriul fabulos al muzicii germane romantice. Piesele-Fantezii de Schumann pentru clarinet şi pian, cele şapte piese Fantezii pentru pian, opus 116, de Brahms, definesc împreună un climat comun al muzicii stăpânite de viziunea poetică, acea stare a spiritului ce se situează deasupra sunetului, deasupra cuvântului.
Pe acest teren al unei naturi artistice cu totul echilibrate, mă refer la consistenţa personalităţii lui Andrei Licareţ, se aşază construcţia amplă a finalului operei wagneriene Tristan şi Isolda, final reluat pentru pian în versiunea pianistică spectaculoasă a lui Liszt. Pe un parcurs de mai bine de un secol, de la Schumann la Poulenc, Giampiero Sobrino desfăşoară o impresionantă paletă timbrală privind coloritul sonorităţilor pe care le cultivă clarinetul său, un parcurs al unui ferm profesionalism.
Festivalul Sonoro la cea de a 8-a ediţie a sa a devenit o veritabilă instituţie de concerte, de educaţie muzicală artistică; este destinată publicului larg pe care reuşeşte să-l capaciteze cu nebănuită eficienţă, este destinată tinerilor muzicieni cărora le oferă o exemplaritate a manifestărilor, le oferă inclusiv utile stagii de perfecţ ionare profesională. Iar aria concertelor este extinsă; nu numai în locuri importante din Bucureşti, în clădiri instorice, în spaţii tradiţionale de concert sau în cele mai noi dar şi în alte oraşe ale ţării, la Cluj, la Iaşi; dar şi la vecinii de la Sud de Dunăre, la Sofia, de asemenea în Italia. În alţi ani concertele Festivalului erau susţinute şi la Chişinău şi în Ucraina.
Protagoniştii concertelor? Sunt tineri maeştri ce dau consistenţă vieţii muzicale europene, artişti ce provin din ţările Europei centrale şi de Vest dar şi din România, muzicieni de excelentă comunicare artistică, unii dintre aceştia manifestând remarcabile capacităţi privind îndrumarea tinerilor instrumentişti. Am putut asista la concertul susţinut la Atheneul Român, un concert al creaţiilor clasico-romantice, lucrări celebre semnate de Robert Schumann, de Johannes Brahms, de Felix Mendelssohn Bartholdy, concert care a fost prefaţat de un tulburător solo pentru violoncel, un Cântec al păsărilor preluat de marele muzician Pablo Casals din folclorul catalan. A fost un concert oferit cu bucurie şi primit cu vădit entuziasm de un public în mare parte prezent cu totul circumstanţial la acest eveniment, melomani de ocazie care, când şi când, au prilejul de a dobândi conştiinţa faptului că muzica – nu de azi, nu de ieri – este un spaţiu al unei nobile adresări.
Şaisprezece concerte, zeci de lucrări camerale prezentate în diferite formule instrumentale şi doar două lucrări din repertoriul românesc; nici una oferită la Bucureş ti! Cam puţin, în condiţiile în care pe lângă marile capodopere ale genului, programele de concert au găzduit inclusiv creaţii ale unui romantism târziu, lucrări de valoare cu totul secundară, sau creaţii actuale din spaţiul central-esteuropean sau american.
Eficient manager, violistul Răzvan Popovici, directorul artistic al Festivalului, îşi domoleşte elanul acţiunilor în faţa marilor valori ale repertoriului cameral românesc pe care sau nu-l cunoaşte, sau îl ocoleşte, sau pregetă a solicita coechipierilor săi a-l lua în consideraţie. Păcat. Caci Festivalul Sonoro este o importantă acţiune artistică susţinută în spaţiul nostru public, un serial de concerte, de cursuri de măiestrie realizate în covârşitoare măsură în baza susţinerii private, cu buna colaborare a unor tradiţionale instituţii de la noi din ţară.
Pe de altă parte, nu pot să nu observ, aflat cu totul recent într-un turneu de concerte în Elveţia, pianistul Viniciu Moroianu a inclus în fiecare dintre apariţiile sale câte o lucrare semnată de Constantin Silvestri, compozitorul pe care viaţa muzicală internaţională îl omagiază la împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa. Cu prilejul concertului susţinut recent la Atheneul Român, într-un masiv program dedicat creaţiei lui Franz Schubert, pianistul rus Nikolai Demidenko a inclus o remarcabilă creaţie datorată compatriotului său Serghei Rachmaninov. Tot la Atheneu, promiţătoare afişe, Serile Lipatti, dar fără muzica lui Dinu Lipatti, recitaluri extraordinare de pian, evenimente susţinute de Institutul Cultural Român.
Pe la noi se poate şi aşa!
Atitudini şi semnificaţii, programe şi programe de concert…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara