Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Testul prozei scurte de Catrinel Popa

Gustavo Dessal, Operaţiunea Afrodita şi alte povestiri, traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru-Mehedinţi şi Cornelia Rădulescu; prefaţă de Ion Vianu, Editura Rao, Bucureşti, 2016, 272 de p., f.p.

Proza lui Gustavo Dessal pare destinată anume recitirii. Observaţia nu are de-a face doar cu împrejurarea că anumite secvenţe ni se întipăresc în memorie, ne urmăresc cu tenacitatea unor obsesii personale, invitându-ne să le revizităm, ci mai curând cu temerea cititorului că, în nerăbdarea de a dezlega misterul, a scăpat din vedere ceva esenţial. La a doua lectură, în schimb, detaliile vor fi net privilegiate, jocul lor capricios deschizând adesea căi de acces către dimensiuni nebănuite ale realităţii (interioare şi exterioare).

Un indian în miniatură, pictat manual, se află, de pildă, în centrul unei întâmplări cel puţin la fel de dramatice ca istoria soldatului de plumb a lui Christian Andersen (Vin indienii!); deosebirea constă în aceea că, la Dessal, drama este a artistuluimeş teşugar, reprezentant al unei lumi condamnate să dispară. Remarcabilă este, în debutul povestirii, abilitatea scriitorului când vine vorba de întreţinerea echivocului şi de alternarea perspectivelor asupra unor regimuri concurente sau complementare ale realităţii.

O rochie uşoară, înflorată şi un geamantan banal sunt accesoriile umile care o singularizează pe eroina din Operaţiunea Afrodita (una dintre cele mai izbutite piese ale volumului), pe fundalul forfotei iscate în portul Pireu şi mai apoi pe vasul comercial sub pavilion neozeelandez, de exodul femeilor dornice să îşi încerce norocul în Australia. Dincolo de manipularea ironică a referinţei livreşti, de sorginte clasică (evidentă chiar din titlu), este de notat aici utilizarea abilă a efectelor contrapunctice (alternarea planurilor povestirii, jocul registrelor, hipnotica succesiune a replicilor, în măsură să capteze fluxul gândurilor şi al dorinţelor), armonizate într-o povestire ce ar putea sta oricând alături de „scrisorile” lui Antonio Tabucchi din Se face tot mai târziu, destinate şi ele să celebreze forţa tainică şi capricioasă a iubirii.

De altfel personajele feminine din povestirile lui Dessal emană aproape întotdeauna o undă de magnetism, chiar şi atunci când suscită oroare sau repulsie, întruchipând teratologicul fizic ori moral. Greu de uitat mi se pare, din prima categorie, portretul Javierei Flotats, cu „laţele ei de păr subţire şi unsuros”, „lipite de frunte şi de obraji”, ascunzând parţial „un chip cu urme adânci de acnee, nişte buze subţiri şi adunate înăuntru, de parcă gura n-ar fi avut dinţi, şi un nas ce se limita la două găuri de hârcă”(Urâţii), în vreme ce a doua categorie este magistral reprezentată de figura mamei detestate din Nesomn. Descoperim aici câteva dintre temele favorite ale autorului (memoria culpabilă, ispăşirea, jocul ipocrit al măştilor), pe fundalul unei înspăimântătoare atmosfere oedipiene. Iată un pasaj care nu mai are nevoie de comentarii: „Eu îi smulg o bucată de viaţă, ea îmi smulge alta mie. Nu-i uşor să ne dăm bătuţi. Suntem îngrozitor de puternici. Şi ea e, şi eu. O să o mai ţinem aşa multă vreme. Parcă am fi semnat un pact de sânge, în care ne-am făgăduit să prelungim duelul cât mai mult cu putinţă […] Dacă ea s-ar preda, ar deveni pentru totdeauna vrednică de dispreţ, şi asta ar presupune o scădere iremediabilă în stima urii mele. Dacă eu aş fi cel învins, ea m-ar devora cu dragostea ei, care omoară pe o rază mai mare decât orice resentiment al meu.” (p.94) Chiar dacă am vrea să facem abstracţie de împrejurarea că scriitorul este dublat de psihanalist, asemenea paragrafe ne aduc aminte amănuntul, invocat de altfel cu insistenţă de majoritatea comentatorilor.

Oricum ar fi, nu de foarte multă subtilitate este nevoie pentru a realiza că avem de-a face cu un fin cunoscător al meandrelor psihismului uman (cu deviaţiile şi paradoxurile sale caracteristice), atras cu precădere de problematica memoriei şi a distorsiunilor ei. Doctorul Molina îşi aminteşte de copilărie, Flori pentru Solomon Ryan sau Doamna R. sunt doar câteva dintre povestirile ce ar putea fi invocate ca argumente în acest sens. Ultima merită o menţiune aparte, întrucât, povestită la persoana întâi, amalgamează „simptomele” unei obsesii erotice infantile – flashback- uri recuperate de memoria adultului – cu reflecţii asupra procesului în sine al rememorării.

Câteva proze surprind cazuri stranii (clinice, am fi tentaţi să spunem), de monomaniaci (ca Tracey din Mamie’s Blues sau Beltrán, din Prea mult roşu), în timp ce altele ilustrează ca la manual categoria prozei fantastice (Strigătul lui Tunshi, Presentiment).

Din cele spuse până acum s-ar putea deduce că, interesată mai ales de individ şi de cazuistica interiorităţii, proza aceasta ar manifesta o totală indiferenţă faţă de problemele ce preocupă societatea contemporană. Nimic mai fals. Întâlnim în paginile acestor povestiri – desfăşurate, după cum remarca Ion Vianu în prefaţă, pe toate meridianele lumii noastre globalizate – aluzii cât se poate de transparente la terorism, la drama emigranţilor, la războaiele de gherilă, şi nu în ultimul rând la condiţia precară a muncitorilor ameninţaţi de spectrul şomajului. Semnificative din perspectiva aceasta se dovedesc atât destinul „exemplar” al lui Bienvenido Orcajado Anselmo, (navetistul umil care din zidar devine, în clipa supremă, printr-un capriciu al hazardului, prosper director de bancă într-o altă diensiune), cât şi existenţa chinuită a Fatoumatei, lucrătoare cu ziua într-un abator mizer, dintr-un ţinut nenumit, foarte asemănător însă cu multe state din Orientul Mijlociu.

Pe lângă evidenta polifonie şi diversitate tematică, prozele lui Gustavo Dessal vădesc, aşa cum remarcam încă de la început, o incontestabilă atracţie faţă de mister. N-ar fi deloc exagerat să afirmăm că, într-un fel sau altul mai toate mizează pe o formulă detectivistică. Chiar şi cele fantastice au ceva poliţist în subtext. De fapt, foarte adesea autorul argentinian combină cele două formule (mărturie stă în primul rând povestirea Urâţii, una dintre favoritele mele), lăsându-se atras, cu forţă egală, de tot felul de indicii sau urme, de amprente materiale sau afective, aşa cum îi stă bine unui scriitor care se ocupă şi cu psihanaliza (şi vice versa!). Întocmai ca Sherlock Holmes, ca faimosul Morelli, amatorul de artă evocat de Freud şi de Carlo Ginsburg, de neîntrecut în deconspirarea falsurilor, ca toţi şamanii, vânătorii şi psihanaliştii care se respectă, scriitorul se dovedeşte capabil să se folosească de indicii marginale şi aparent insignifiante pentru a deschide căi de acces către dimensiuni neexplorate ale realităţii. Un exerciţiu destul de riscant, trebuie să o recunoaştem, şi, în egală măsură, un test pentru orice autor de proză scurtă. Unul pe care Dessal îl trece cu succes, căci cele mai bune povestiri din Operaţiunea Afrodita pot sta oricând alături de cele ale unor Truman Capote sau Antonio Tabucchi, fără mari complexe de inferioritate.

O menţiune aparte merită traducătoarele, Tudora Şandru- Mehedinţi, respectiv Cornelia Rădulescu, care – pe lângă faptul că au tălmăcit cu artă povestirile lui Gustavo Dessal în limba română – şi-au asumat şi sarcina de a le selecta pe cele mai reprezentative dintre ele, oferind publicului posibilitatea de a face cunoştinţă cu un autor mai puţin cunoscut în spaţiul nostru cultural.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara