Gh. Crăciun, Viciile lumii postmoderne,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011

Ceea ce surprinde este critica tăioasă, denunţul pasional pe care un teoretician al postmodernismului şi un scriitor de factură postmodernă îl practică la adresa lumii postmoderne. Textele reunite în acest volum au fost, cea mai mare parte, scrise şi publicate de către autor în revista „Observator cultural”, în 2006. Li se adaugă un al doisprezecelea text, neterminat, intitulat Singurătatea utilizatorului de telefon mobil şi însemnările din Caietul bordo, agendajurnal care l-a însoţit şi în timpul spitalizării din ianuarie 2007 şi în care se află ultimele sale notaţii, unele, cu două săptămâni înainte de fulgerătorul său sfârşit, pe 31 ianuarie 2007. (Însemnările din Caiet care au stat la baza textelor din „Observator cultural” sunt publicate separat, la sfârşitul volumului.)
Statutul de „ultime” texte şi o anume angajare existenţială, pe care o observă şi Carmen Muşat, în prefaţa volumului, şi pe care o resimţim în ton, în stil, în tăietura frazei, ne pot îndritui să le considerăm un testament ideatic asumat ca atare. Jurnal intim, jurnal de idei, jurnal de concepte trăite, şantier teoretic, poietică, filosofie, „un gen de poezie teoretică”, toate acestea se amestecă indisociabil în aceste texte, ele însele rizomatice, împletite şi despletite pletoric. Limbajul care să descrie, să numească „viciile” lumii postmoderne poate fi aparent postmodern, deleuzian în desfăşurarea sa, dar conţinutul său e profund anti-deleuzian. (De altfel şi recunoaşte undeva că nu în forma, ci în „fondul” lumii postmoderne se află viciul.) Dar nu s-a inventat încă, recunoaşte Gh. Crăciun, un limbaj conceptual pentru această lume. Iar ceea ce caută el nu este un limbaj „evanescent”, cum îl resimte pe cel al unui Baudrillard, ci un „limbaj al persistenţei”. Un limbaj care să aibă un „fundament”, care să exprime şi să transmită fiinţa – iar acest fundament al scriiturii este eul, gândirea, sentimentele care prind trup prin scriitură. De aici şi conceptul său de scriitură-corp, consistentă, densă, materială în imaterialitatea ei. Nu fascinaţia postmodernă a golului, ci textul ca un corp al eului, al individului „plin” de sine, care nu trăieşte în imediat, care nu şi-a uitat transcendenţa. Căci Gh. Crăciun crede că viciul de căpătâi al omului postmodern este că acesta şi-a uitat transcendenţa, extinzându-se rizomatic pe orizontală, în goana după diversitatea spectacolului lumii, uitând de interioritatea sa, de materialitatea unică a fiinţei sale, abandonată în favoarea stereotipiilor dictate dinafară. Suntem transformaţi din indivizi în consumatori. Dar consumatorul, aş prelungi sugestiile lui Gh. Crăciun, neavând cu adevărat libertatea alegerii, fiind bombardat continuu cu informaţie, manipulat, stors de propria identitate, devine el însuşi un produs consumabil şi consumat.
Dacă în Trupul ştie mai mult, Gheorghe Crăciun scria „…Mi-am pierdut prospeţimea percepţiei, disponibilitatea de a iubi materia, fenomenalitatea lumii (…) Sunt dominat nu doar de dezgust în planul clipei care trece, ci şi de un puternic sentiment al deşertăciunii”, în Caietul bordo, datată 17 iulie 2006, găsim o însemnare care indică ieşirea, soluţia de a depăşi impasul existenţial: „Mă gândesc la o carte de idei, o simt în mine, dar nu ştiu de unde să încep. Simt de fapt că vreau să scriu despre ceea ce nu-mi place în lumea de azi. Dar vreau să depăşesc limitarea subiectivă la propriul meu dezgust. Da, vreau să ies din lamentaţie, depresie, dezabuzare. M-am săturat de propria-mi deprimare şi să tot fac pe deşteptul vorbind despre fiinţa din mine ca despre o valoare pe care n-am nici un mijloc să o descriu. Aş vrea să sar direct într-un limbaj de transparenţă publică, dar nu ştiu cum…”
Acest limbaj tatonat, nesigur ne comunică o soluţie personală şi universală, teoretică şi practică. Omul postmodern nu diferă în mod esenţial, în actele sale, de omul clasic. Pentru a se recâştiga nu trebuie decât să nu cedeze „deprimării induse de jungla urbană”, „să nu accepte noile stereotipii ale vieţii transformate în flux continuu de informaţie şi solicitare”. Totul depinde de alegerea fiecăruia de a ieşi din criza lumii şi din propria criză.
Viciile lumii postmoderne este aşadar un text pedagogic, cum se temea autorul lui, dar „dezvăţul” pe care îl învaţă, pe propria piele întâi, nu poate fi aplicat decât corporal – fiecare să se întoarcă la propria „natură constitutivă”, la eul său, să îşi ia în posesie trupul, viaţa, în profunzime.