Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Teoria şi practica puterii de Flaviu Predescu

Motto: „Trandafir, oh, contradicţie pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui”.
(Rainer Maria Rilke)

Prin reeditarea, după cinci ani a cărţii Incertitudine – gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Editura Rao, 2014 (299 p.) profesorul George Cristian Maior, adaugă subtil literaturii de specialitate un profund şi misterios eseu despre putere. De altfel, atent analizate, demersurile creative şi ideatice ale autorului, ilustrează două importante laturi ale personalităţii sale: spiritul vizionar şi discreţia. Ambele capacitarăţi n-ar fi putut fi dezvoltate fără un uriaş efort de acumulare intelectuală şi experienţă, sedimentate în ani şi ani de cercetare şi de exersare a deciziei executive şi strategice.
Puterea scrierilor de acest tip ascunde în subteran şi o anumită doză de reprimare. Omeneştile tendinţe de exercitare „la vedere” a puterii, aptitudini care, de regulă, apar odată cu evoluţia persoanei, nasc, prin suprimarea lor, dogme sau chiar mari poeme.
Autorul pare că şi-a sacrificat îndreptăţita nevoie de recunoştinţă publică şi scrie într-un limbaj pe cât de atent elaborat, pe atât de misterios, despre o teorie unificată şi definitivă a relaţiilor internaţionale. Deşi nu apare scris în literă nici măcar o dată, pacea este laitmotivul scrierilor şi acţiunilor lui George Maior. Un cuvânt cu un caracter poate mult prea larg pentru limbajul ştiinţific, dar cu o forţă valorică şi semantică echivalentă cu libertatea şi iubirea.
Profesorul Maior, în prezent director al Serviciului Român de Informaţii, îşi axează eseul pornind de la faimoasa trilogie Fundaţia (Fundaţia , Fundaţia şi Imperiul şi A doua Fundaţie), povestiri ştiinţifico-fantastice create de omul de ştiinţă american, Isaac Asimov (1920-1992). Acestea au apărut între anii 1942-1950, în revista „Astounding Science Fiction”, astăzi „Analog Science Fiction and Fact”, scrierile având la bază idei din Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman capodoperă de secol XVIII a istoricului englez Edward Gibbon.
În psihologia clasică, mecanismul înţelegerii are la bază un anumit cuplaj informaţional, oamenii fiind consideraţi „agenţi” activi ai cunoaşterii, rezolvând probleme înţelegându-le şi invers. Să caute oare autorul un termen-cheie, de legătură, în noul său eseu din Incertitudine şi psihoistoria lui Asimov? Această ştiinţă care provine dintrun raport între istorie, psihologie şi statistică matematică se vrea a fi şi un procedeu de anticipare a unor fapte şi evoluţii cu impact asupra relaţiilor interumane, dar mai ales internaţionale. Aici, profesorul Maior, caută un punct de legătură între ştiinţa relaţiilor internaţionale şi o ecuaţie generată de puterea creatoare a minţii, dar ajutată de date şi mecanisme concrete, o formulă aproape algebrică, dar de necontrazis, ca o lege fizică. Ea ar trebui să fie capabilă să depăşească limitele gândirii umane, mergând chiar şi pe tărâmurile neexplorate ale fantasticului pentru a putea găsi soluţiile cele mai corect aplicabile în relaţiile inter-statale şi deci în sprijinul armoniei.
Nu întâmplător, atât în carte, cât şi în eseul ambasadorului Maior, este evidenţiat, prin particularizare, caracterul individual al cunoaşterii. În povestirile lui Asimov personajul central este cercetătorul aproape necunoscut Hari Seldon, cel care propune o teorie generală de înţelegere a lumii, fiind totuşi singurul depozitar al acesteia şi de aici concluzia că, netransmisă, aceasta ar dispărea odată cu el.
Spre deosebire de istorie, literatura ştiinţifico-fantastică deţine acest „lux” al unei evaziuni mai curajoase. Prin intermediul ei, viitorul, cu cât este fixat temporal mai departe, cu atât mai impredictibil se dovedeşte a fi. Libertatea îi dă autorului un anumit confort de-a crea, ajutat, e drept, de evoluţia celor mai importante manifestări caracteriale exprimate politic de-a lungul timpului. Toate acestea propun un fir ideatic care cu greu poate fi contrazis.
Simplificându-ne analiza, ştim că istoria se repetă tocmai din cauza comportamentelor umane care nu se pot schimba structural, `n vreme ce memoria colectivă se erodează. Putem deci presupune că cel mai mare adversar al unei generaţii devine, întro logică a evoluţiei, chiar generaţia imediat următoare. Sub aspect negativ, de multe ori dorinţa de legitimare şi ambiţiile persoanei făcând să se ajungă la repetarea unor greşeli cu consecinţe, de cele mai multe ori foarte grave, pentru oameni şi state.
Vibraţia individuală, care diferenţiază persoanele de atomi, nu este altceva decât impredictibila componentă afectivă, care face ca totul să devină imprevizibil şi să strice sau, de ce nu, să ducă lucrurile într-o direcţie mai bună decât cea pe care ar oferi-o ipoteza unei teorii-calcul, fie ea şi aparent perfectă. Mă întreb, astfel, ce tip de raport ar putea avea psihoistoria lui Asimov cu „Efectul butterfly” a lui Lorenz şi dacă sunt într-o reală contradicţie sau coexistă într-o bipolaritate ideatică?
În cartea omului de ştiinţă american, scopurile psihoistoriei au ca obiectiv prezervarea imperiului, consolidarea ordinii imperiale, preîntâmpinarea unor evenimente grave, crize economice şi războaie civile, deci păstrarea şi exercitarea puterii. Nimic nou, am putea spune la prima vedere. Deloc întâmplător, George Maior, face spre finalul eseului o trecere din viitor direct în străfundurile istoriei, la Tucidide, Machiavelli şi Clausewitz, subliniind nevoia de gândire realistă, cea a realpolitik-ului. Acest mod de acţiune, care pentru cei neiniţiaţi poate suna dur, dar care pentru un bine comun, împinge spre lucruri care trebuie făcute, chiar dacă uneori sunt în contradicţie cu moralitatea.
Cu toate astea ştiu că George Maior este în egală măsură atât realist, cât şi idealist, dificultatea spiritului complex constând, de regulă, cărei concepţii să- i acorzi întâietate, în funcţie de tipul de situaţie pe care viaţa ţi-l scoate în cale.Oricât de realistă ar fi construcţia propriu-zisă a teoriei unificate a cunoaşterii, până la validare, ea este şi rămâne un produs idealist, doar spiritul uman având o existenţă reală, toate celelalte reflexii fiind reprezentări ale sale.
În celebra sa carte Structura şi dezvoltarea personalităţii Gordon Allport spunea că oamenii nu caută o stare lipsită de tensiune, ci chiar procesul de reducere a tensiunii. Astfel, nu doar eseul şi cartea domnului Maior, care constituie partea teoretică, ci mai ales tandemul lor cu reuşitele practice, ridică ştacheta valorică a gândirii sale moderne, în care schimbul de cunoaştere şi interacţiunea aduc soluţii şi un climat stabil.
Valoroasele idei despre esenţializarea puterii, dar mai ales căutarea poate uneori iluzorie a unei formule de distribuire corecte a acesteia, poate fi interpretat ca un mecanism de diminuare a tensiunii dăunătoare. De fapt, prin demnităţile pe care le-a deţinut, G. Maior s-a dovedit un foarte bun mediator şi pragmatic reprezentant al interesului naţional, diplomat de carieră a ştiut că nu poţi cere ceva fără să te gândeşti ce poţi oferi la schimb. Este unul din numele importante de care se leagă integrarea euroatlantică a României, dar mai ales un om curajos. Aş insera o menţiune pentru cei care din lipsă de experienţă de viaţă fac adesea confuzii între sensibilitate şi ezitare, că neînfricarea este apanajul sensibililor şi ea se arată doar în anumite momente. De regulă, la greu, când rezultatele nu pot fi anticipate şi mai ales prin dovezi, cum ar fi puterea de a nu-ţi abandona aliaţii şi prietenii, atunci când aceştia sunt în dificultate şi când aparent neutralitatea ar fi preferabilă implicării.
Este practic imposibil ca un spirit lucid să nu fie măcinat de o anumită teamă de trădare, mai ales atunci când gestionează securitatea fizică şi psihică a milioane de destine. Din păcate sau nu, pentru cel puternic, a fi trădat este doar o chestiune de timp. Istoric s-a dovedit că în preajma vizionarului şi deci a puterii, nesprijinite de forţă caracterială, comportamentele umane au devieri inexplicabile. Dar tot dovadă şi încă una decisivă, este şi cea biblică, prin care se arată că trădarea se întoarce în favoarea trădatului şi în defavoarea trădătorului. Dureroase sunt consecinţele trădării, de multe ori catastrofale pentru oameni şi state.
Marele poet vizionar, Rainer Maria Rilke, a lăsat un fel de teorie a relaţiilor interumane într-o singură propoziţie. Cuprinde obositoarea obsesie pentru frumos şi inaccesibilitatea totală la el, epitaful său, pe care l-am ales ca motto. Poetul îndrăgostit de trandafiri, care a murit, spune un mit, din cauza unei infecţii pe care i-a provocat-o înţepătura unui spin. El a avut curajul să prezică într-un poem scris în 1914, după asasinatul de la Sarajevo, care a fost pretextul declanşării Primului Război Mondial, căderea unui imperiu, cel Austro-Ungar.
Cartea Incertitudine - gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI este de departe „altceva“ în literatura de specialitate, tocmai pentru că autorul, un spirit deschis, cu o gândire atipică, nu a pus în ea doar mănunchiuri de petale, ci şi spini. Oare de ce?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara