Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Teologia ca literatură. Literatura ca teologie de Florina Pîrjol

Arhimandritul Paulin Lecca (1914-1996) face parte, e limpede, din familia teologilorscriitori, deschişi spre cultura laică, iubitori (şi rafinaţi cunoscători) de muzică şi literatură, capabili să contextualizeze teologia în rama – cu graniţe din ce în ce mai largi – a culturii.
La fel ca Nicolae Steinhardt sau Bartolomeu Anania, el s-a folosit de scrisul frumos, de convenţiile literaturii (nu doar cele stilistice), pentru a duce mai departe învăţătura apostolilor, o altfel de slujire decât aceea liturgică, dar nu mai puţin importantă. Despre „romanul” De la moarte la viaţă (1996), criticul Valeriu Cristea vorbeşte, în postfaţă, în termeni superlativi: „O carte cum nu s-a mai scris în literatura română”. Deşi formula nu e nouă (convenţia manuscrisului găsit), maniera de a atribui unui personaj fictiv experienţe şi opinii autentice, bine explicitate istoric, ţine de mecanica literaturii cu cheie, fiind scrisă într-o epocă în care, totuşi, autoficţiunea încă nu-şi demonstrase ne-ruşinarea. Cartea spune povestea impresionantă a lui Victor Moldovanu, tânăr absolvent de Teologie, originar din Basarabia, care, spre surprinderea colegilor şi a profesorilor (nume sonore ca Gala Galaction, N. Crainic), alege să se călugărească, petrece o vreme în atmosfera athonită de la Frăsinei, apoi pleacă în Transnistria să răspândească învăţătura Mântuitorului. Misiunea nu e uşoară, e, pe alocuri, chiar un martiriu, fiindcă zăpezile siberiene, foamea, oboseala, intrigile răspândite şi în rândul clericilor sunt, şi ele, nişte „munci” aspre, ucigătoare. Întors în ţară, i se cere să se înroleze şi, pentru că refuză să-şi ucidă aproapele (respectând porunca biblică), e închis şi condamnat la moarte. Ca printr-un miracol (miracolul vieţii, nu al ficţiunii), e graţiat în ultima clipă şi se întoarce în sihăstria de la Frăsinei. Aici se încheie romanul pe care, într-o altă convenţie literară – aceea diaristică – îl continuă Jurnalul duhovnicesc.
Jurnalul este, în mod previzibil, un „catalog al mişcărilor zilnice” (duhovniceşti, dar nu exclusiv), fără să fie ordonat după rigorile genului, ci mai curând tematic. O oarecare coerenţă există în acest tip de selecţie (despre care îngrijitorul de ediţie nu ne spune dacă e opţiunea autorului sau a sa), e adevărat, însă parte din farmecul genului diaristic vine tocmai din această fragmentare sub constrângerea timpului. În plus, deşi salut apariţia acestui jurnal, nu pot să nu remarc calitatea deplorabilă a editării, gravă pentru posteritatea cuiva de exigenţa (şi nu doar literară) a părintelui Paulin: lipsa unei note clare de ediţie, din care să reiasă intervenţia editorului asupra textelor originale, redactarea defectuoasă, precizarea că va mai urma sau nu un alt volum, o minimă localizare temporală a textelor etc. În schimb, nota de ediţie conţine istorisirea vanitoasă a războiului purtat de deţinătorul manuscriselor cu presupuşii editori mercantili. Nu mai spun de notele de final, care abuzează şi ele, în acelaşi obositor limbaj pietist-ceremonios, de un eu retoric (într-o neavenită concurenţă cu eul diaristic, singurul important aici), încărcând inutil textul jurnalului, fără să aducă mari şi, altfel, necesare explicaţii de context. Poate sunt doar scrupule filologice, dar mai mult ca sigur le-ar fi avut şi autorul jurnalului, care, dincolo de duhovnicia incontestabilă, avea şi o statură intelectuală şi certe înzestrări scriitoriceşti.
Ce deosebeşte acest jurnal duhovnicesc de altele e firescul lui uman. În prelungirea „romanului” (cu cheie) De la moarte la viaţă, volumul schiţează o figură aparte a lumii monahale autohtone, impresionantă prin sinceritatea cu care îşi recunoaşte mereu slăbiciunile, expunându-se cu o cruzime aproape rousseauistă. În mod neaşteptat, jurnalul are mai degrabă emoţia umană şi ritmul literar al Confesiunilor lui Rousseau decât retorica autoflagelantă şi monocordă a acelora scrise de Fericitul Augustin. Jurnalul e aproape un memorial de călătorie, dacă avem în vedere numeroasele peregrinări misionare pe care le face viitorul arhimandrit. Iar când e acuzat că e „nestatornic”, el invocă nu doar exemplul apostolilor, ci şi pe acela al sfinţilor recenţi: „Ar mai fi câştigat Sfântul Paisie Vecilicovski atâtea comori duhovniceşti dacă n-ar fi colindat pe la vreo patruzeci de mănăstiri?”. Din toate aceste călătorii rămân consemnate – ca într-un mic Pateric personal – o mulţime de povestiri cu tâlc duhovnicesc, având, de obicei, în centrul lor câte o figură memorabilă: fratele Ion-fierarul care, pândit de „mândria sfinţeniei”, înnebuneşte, părintele Nicanor care-şi face pravila, dar nu-şi iubeşte aproapele aflat în suferinţă, moş Vasile de la Gologanu sau fetiţa Florica de la Antim, care aveau vedenii etc. Despre „vedenişti”, pe care-i numeşte cu asprime „fiii neascultării”, ca şi despre fenomenele religioase de masă (maica Veronica, „sfântul” Petru din M., părintele A. de la Sâmbăta etc.), care capătă proporţii îngrijorătoare în zilele noastre, părintele Paulin vorbeşte fără sfială, cu fermitate, atrăgându-şi reproşurile superiorilor şi antipatia celorlalţi clerici: „Dumnezeu ştie că mi-e milă de bietul popor, care merge ca turma de oi condusă de-un lup în blană de oaie; orb pe orbi conducând, vor cădea cu toţii în prăpaste...”. Felul sever în care execută lumea clericală – chiar din interiorul ei –, fără menajamente şi fără teama de consecinţe, e absolut uimitor: „La Frăsinei m-am exprimat o dată, că de s-ar întoarce fariseii şi cărturarii de odinioară, în mijlocul nostru, i-am găsi pe primii între zidurile mănăstirilor şi pe secunzii în sălile «Institutelor de Teologie»”.
E limpede din notaţiile jurnalului că părintele Paulin Lecca, care frecventează, la un moment dat, grupul de la Antim, cunoscându-i îndeaproape pe Sandu Tudor, André Scrima, părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş (care-i e şi duhovnic în acea perioadă) ş.a., face parte din aceeaşi familie de clerici-intelectuali rafinaţi, având şi el, la fel ca întregul grup, darul rugăciunii inimii, obţinut încă din primii ani la Frăsinei. Rugăciunea isihastă e descrisă ca esenţă a trăirii duhovniceşti: „Într-adevăr, rugăciunea lui Iisus era neîncetată, căci adormeam cu ea, la utrenie trei ceasuri eram tot cu ea, iar dimineaţa eram tot cu ea. Mi-o lipisem de respiraţie, aşa cum ai lipi o hârtie de un joagăr care merge pe vertical”. Însă momentele de graţie sunt în permanenţă scurtate de autocenzura smereniei sau de uimirea copilărească semi-vinovată în faţa dualităţii fiinţei umane: „Şi totuşi, sunt mereu nemulţumit de mine însumi. De ce oare nu mă pot dezbăra de urâtul obicei al glumelor şi măscăriciunilor? Şi cum de poate ieşi din acelaşi izvor apă rece şi caldă?”. Pe lângă veselia excesivă, arhimandritul îşi mărturiseşte vinovat şi dragostea pentru muzica clasică, notând adesea impresii legate de concertele ascultate, dar remarcând şi că, la Frăsinei, „scăparea duhovnicească” era deplină tocmai fiindcă lipseau tentaţiile: „nu aveam aparat de radio, nu aveam magnetofon, nu cheltuiam banii pe benzi şi lămpi”. Notaţiile despre muzică, dar şi despre literatură (mai ales Dostoievski, despre care a scris chiar un studiu, de o valoare mai curând modestă), echilibrează un text duhovnicesc eteroclit, în care micile parabole din viaţa reală alternează cu meditaţiile teologice sau cu „imnele” în cheia şi în stilistica psalmistă, adresate lui Dumnezeu. Nu poţi să nu zâmbeşti emoţionat citind: „Ca niciodată, am ieşit de la Biserică şi am mers plângând până acasă. Cu pasul lin, cu inima tainic umilită, fără grabă, mă rugam ca Mântuitorul Iisus să-i ierte păcatele lui Beethoven, şi nu doar lui, ci tuturor care au interpretat atât de sublim Simfonia a cincea”. Nu e singura observaţie de acest fel. În spatele figurii incomode a clericului, marginalizat adesea din pricina părerilor sale ferme, fidele adevărului evanghelic, nu adevărului oamenilor, se ascunde o sensibilitate fără margini. Retorica sau grija stilistică, inevitabile în orice fel de literatură, deşi prezente, sunt mult mai puţin importante decât misiunea de a spune adevărul, de a îndepărta poporul de falşii prooroci care „merg spre erezie şi schismă”, de a oferi, în fond, un model de vieţuire umană şi creştină: „ce să fac? Să rup aceste pagini care mă demască? Nu! Asta ar constitui un act de mândrie şi mai mare. E bine să mă ştie lumea aşa cum sunt. Poate că fraţii mei, cu aceleaşi păcate, vor afla aici o piedică în calea deznădejdii”.
Trecând peste neajunsurile editoriale (care puteau fi uşor evitate, dacă volumul ar fi fost încredinţat unei echipe redacţionale competente), trebuie remarcată şi chiar lăudată această apariţie târzie a însemnărilor arhimandritului Lecca. Important prin limpezimea opiniilor formulate, brutal în amendarea exceselor „vedeniste”, care au invadat ortodoxia românească, frumos prin figura deopotrivă sensibilă şi severă pe care o propune şi prin profunzimea sau reuşita literară a unor pagini, Jurnalul duhovnicesc al lui Paulin Lecca – aşa cum e, atât cât e – este, în mod clar, o carte de neratat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara