Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Teodor Vârgolici la 80 de ani de Iordan Datcu


Ce destin literar ar fi avut Teodor Vârgolici dacă nu l-ar fi întâlnit pe G. Călinescu? Ar fi continuat să scrie versuri? Dacă ar fi persistat, sigur este că n-ar fi putut să publice poezie modernistă în genul Mihail Crama, Constantin Tonegaru si Mircea Popovici, pe care i-a avut ca modele în versuri publicate în brăileana „Facla" (unde a debutat în 1947) si în cele din urmă i le-a tipărit G. Călinescu, în acelasi an, în ziarul „Naţiunea".

Ar fi fost obligat să scrie poezie tezistă, ca aceea care i-a apărut, de câteva ori, în presa vremii? Nu ne putem lansa în prezumţii. Cunoaşterea lui G. Călinescu, care i-a fost profesor, doar câteva luni, la Facultatea de Filologie, din toamna anului 1949 până în primăvara anului 1950, i-a deschis „o altă cale a destinului" său. Marele critic, care nu uitase că l-a tipărit pe tânărul poet, l-a numit, când încă era student în anul al treilea, preparator la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, unde, timp de 14 ani, avea să fie în „apropierea şi, adesea, în intimitatea" profesorului, ani care au fost, pentru tânărul şi mai apoi vârstnicul cercetător, de „sublime trăiri spirituale".

Profesorul l-a numit secretar de redacţie al revistei institutului (1954 - 1965), i-a repartizat să scrie studii despre Tudor Arghezi, Octavian Goga şi Mateiu Caragiale, încă din teza de licenţă l-a îndemnat să scrie despre Gala Galaction, l-a trimis la Arhivele Statului să cerceteze „Monitorul oficial" din secolele XIX-XX. Din toate acestea se degajă mai vechea credinţă a lui Călinescu, exprimată într-un articol, publicat în 1938: „Acela care învaţă sub călăuzirea unui bun profesor, ia cunoştinţă din vreme de problemele de căpetenie ale unei ştiinţe, de cercetătorii cei mai de seamă, capătă dorinţa de a promova sau numai de a urmări promovarea ştiinţei respective, devine cu alte cuvinte specialist, fără ca asta să-l împiedice a căpăta cunoştinţe tot atât de temeinice şi din alte discipline". Din toate însărcinările pe care i le-a dat se degaja faptul că G. Călinescu avea - cum i-a scris într-o dedicaţie - „mari nădejdi în viitorul literar" al elevului său. Spre sfârşitul vieţii sale, marele critic intenţiona, dar n-a mai apucat, să-şi înfăptuiască dorinţa, de a se ocupa de doctoratul elevului său.

Se pune întrebarea dacă T. Vârgolici a învăţat ceva esenţial de la profesorul său, dacă s-a exercitat cu adevărat o înrâurire a acestuia asupra lui. Este suficientă o singură mărturie în acest sens, din partea celui mai apropiat elev al lui G. Călinescu, Alexandru Piru, care în recenzia la volumul Retrospective literare (1970), scria în debutul articolului: „Printre elevii lui G. Călinescu care au moştenit de la maestro pasiunea cercetării literare împinsă până la ultimele consecinţe, ca şi plăcerea descoperirii detaliului, se numără şi Teodor Vârgolici."

A doua personalitate care i-a înrâurit destinul literar a fost Perpessicius, care i-a dat o „tonifiantă şi instructivă lecţie de superioară atitudine etică şi estetică". In cazul relaţiei cu acesta, a jucat un rol important dragostea lor comună pentru Brăila. Director la Muzeul Literaturii Române, Perpessicius l-a chemat ca director adjunct, unde Vârgolici a rămas doar între anii 1966 şi 1968, revenind apoi la institut, iar din decembrie 1969, ca redactor-şef, la Editura Minerva.

A treia personalitate căreia îi păstrează profundă recunoştinţă a fost Ovidiu Papadima, care i-a fost „nu numai un mentor spiritual, ci şi un adevărat părinte spiritual": l-a adus de mână la Biblioteca Academiei, I-a învăţat metodologia cercetării literare, i-a condus teza de doctororat despre D. Bolintineanu şi pentru mai buna documentare i-a obţinut o bursă la Paris, în fine, i-a lăudat teza, la tipărirea ei, pentru „darurile de preţ" pe care le aduce.

La cele opt decenii de viaţă ale sale (s-a născut la 12 februarie 1930), T. Vârgolici se prezintă cu o bogată operă de critică şi istorie literară compusă din peste 30 de cărţi.

Editorul, erudit şi muncitor cum puţini avem de aceeaşi talie, a alcătuit temeinice ediţii din Gala Galaction, Dimitrie Bolintineanu ş.a. Jurnalul lui Gala Galaction a cunoscut trei etape până a apărut integral (I, 1973, II-III, 1977-1980; I-IV, 1996-2003, abia ultimul volum încheind procesul editorial, Pagini cenzurate inedite 1947-1952, apărut în 2006).

Am citat la începutul acestor însemnări din ultima sa carte tipărită, Mărturii literare, cu portrete ale scriitorilor G. Călinescu, Perpessicius, Gala Galaction şi Ovidiu Papadima. Faţă de experienţa pe care a trăit-o, mai bine de o jumătate de secol, printre scriitori, printre colegii săi de la Editura Minerva, fără de a căror colaborare n-ar fi putut să se menţină redactor-şef mai bine de două decenii, socotim că s-ar cuveni să vină cu o amplă evocare a unui lung răstimp dramatic prin care a trecut demersul celor care au voit să editeze cuviincios literatura română clasică şi studii temeinice despre ea. Este o datorie, pe care sper să şi-o onoreze.