Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Teodor Moraru între pământ şi lumină de Pavel Şuşară


Anul acesta, Teodor Moraru a deschis, la Galeria Apollo, una dintre cele mai dense şi mai profunde expoziţii din ultima vreme, dar şi una dintre cele mai importante expoziţii ale lui însuşi. Viguroase şi gracile în acelaşi timp, fascinate de forţa obscură a limbajului, dar seduse, în acelaşi timp, de miracolul lumii create, seducţie care împinge interesul pentru formele preexistente pînă la absorbţia lor prin colaj, lucrările recente se aşază la capătul unor căutări permanente, îndelungate şi chinuitoare. O lectură corectă a acestui moment poate fi realizată doar prin parcurgerea, oricît de sumară, a unui traseu el însuşi fascinant şi provocator, ale cărui etape se succed cam în felul următor:


I

Mai întîi, Teodor Moraru pare a fi descoperit golul care se întinde cît cuprinzi cu ochii şi s-a decis să-l umple. Să-i dea o formă, să-l trezească la viaţă şi apoi să-i facă radiografia, să cerceteze în fibra abia constituită, în abisul ei genetic, latenţele ce vor putea fi actualizate, convocate la o nouă încercare şi la o altă ordine. Adus la scara conştiinţei umane, golul a luat un chip material şi s-a descoperit în realitatea fără identitate a pînzei. însă pînza lui Moraru ne este aceea obişnuită a pictorului, nu este o suprafaţă simplă, convenţională desigur, pe care urmează a fi negociate, transferate şi interpretate imagini şi forme, de obicei familiare şi lesne de recunoscut, ori imprevizibile stări interioare, exprimate abrupt sau mărturisite cu pudoare şi cu nesfîrşite precauţii. Ea este un spaţiu ciclopic, lacom, de cele mai multe ori de mari dimensiuni, dar niciodată suficient în limitele lui materiale pentru că el este iluzia Spaţiului însuşi pe care pictorul încearcă patetic să şi-l însuşescă, folosindu-se provizoriu de cel pe care tocmai îi are la îndemînă. Alături, amorfă ca însuşi oceanul primordial, se găseşte culoarea, această materie vîscoasă, clocotind ca un cîmp de vulcani noroioşi, atonală prin chiar excesul tonurilor încorporate; şi ea o variantă a golului ce acoperă totul cu griul său nediferenţiat şi fără limite. Pictura lui Moraru se găseşte, aşadar, la intersecţia acestor două neanturi şi experimentează binecunoscutul sens afirmativ care se naşte din mariajul a două negaţii.

Dar Teodor Moraru nu este un furnizor de concepte, el nu scrutează analitic, spre a-l defini, un obiect asupra căruia şi-a fixat interesul sau, dimpotrivă, pe care îl interoghează obsesiv pînă cînd acesta îşi epuizează substanţa. Lumea sa nu este, în consecinţă, una exterioară, însuşită discret prin succesive tatonări, ea nu se naşte după un scenariu prestabilit - căruia artistul îi rămîne mai mult sau mai puţin fidel -, ci una care pur şi simplu se autogenerează, care creşte din propria ei energie şi care îşi exprimă, în procesul însuşi, formele optime de manifestare. Pictorul nu glosează livresc, nu meditează din afară, el doar îşi rememorează stări, dezgroapă erupţii, îşi aminteşte spectacolul întîilor aluviuni, al marilor turbulenţe, al surpărilor irepresibile şi pe acela al materiei în combustie. O permanentă luptă între lumină şi întuneric transpare din construcţiile sale grele, monumentale prin curgerea tuşei, adînci prin suprapunerea tonurilor şi prin pregnanţa lor tactilă, profunde prin ecoul vibraţiilor sufleteşti. Trei dominante se confruntă aici, coexistînd, succedîndu-se ori numai invocîndu-se reciproc, dominante care descriu coordonatele majore ale oricărui sistem (al privirii) bine articulat: dominanta caldă, a pămîntului şi a visceralităţii, de la umbre şi siene pînă la gama de ocruri sau, mai departe, la roşul sanguin şi la galbenul solar -, dominanta rece - aceea a mineralelor, a lumii glaciale, a apei şi a eterului - şi, în sfîrşit, cea a valorilor - de la negru la griurile intermediare şi pînă la eclerajul absolut al albului - a cărei semnificaţie este deopotrivă una metafizică şi morală. Prin acestea, adîncindu-şi privirile în natura şi în viaţa formelor, pictorul trece, într-un alt nivel al reprezentărilor sale, la coagularea unor semne care cad cumva, mai mult aluziv decît explicit, sub incidenţa unei figuraţii incipiente.

II

Fără a se transforma radical, adică fără să ducă lucrurile pînă la limita de la care nu ar mai putea fi recunoscut, Teodor Moraru se schimbă semnificativ, într-un al doilea moment, atît în ceea ce priveşte suprafaţa pictată, cît şi în ceea ce priveşte proiectul teoretic. În primul rînd, constructorul şi arhitectul edificiilor cromatice, atît de bine cunoscut pînă acum, îşi regîndeşte relaţia cu materia sa primă şi anume cu substanţa culorii, cu pasta propriu-zisă. El iese din regimul tonurilor grele, care invocau precumpănitor energii telurice şi revărsări clocotitoare, pentru a se aşeza într-o zonă mai apropiată de regimul solar şi de contemplaţia diurnă. întrepătrunderea tonurilor şi lupta lor surdă pentru a-şi dobîndi supremaţia sînt înlocuite acum cu gestul analitic, cu eliberarea geometriei intrinseci a culorii şi cu relaxarea evidentă a compoziţiei. Pînă şi obstinaţia de a construi forma plastică din purele virtualităţi ale pînzei şi ale materiei cromatice, adică de a crea o lume care nu-şi preexistă sieşi, a fost parţial abandonată, şi pictorul descoperă acum, cu o bucurie gravă şi ludică în acelaşi timp, modelul, pretextul, obiectul preexistent.



III

Din plasma originară a picturii, din erupţia suficientă sieşi a pastei şi a tonului, se desprind greoi, ca smulse din pămîntul însuşi, componentele unor imagini pe care memoria noastră ar fi tentată să le recunoască şi chiar să le identifice vag. Siluete hieratice, atitudini şi figuri rituale, forme zoomorfe şi ceremonialuri pierdute, iată, la un prim inventar, reperele unei noi morfologii care transpar în pictura lui Teodor Moraru în cea de-a treia sa etapă.

Semnul migrează acum spre centrul imaginii, iar limbajul este constrîns să accepte o dublă misiune: aceea de a se exprima liber, uneori liber pînă la agresivitate -, aşa cum a fost obişnuit, şi aceea de a introduce un sens oarecum exterior dinamicii lui, de a descoperi structuri preexistente în stocul nostru de imagini identificate. Aceste noi structuri nu au, însă, nimic de-a face nici cu descrierea, nici cu psihologia şi nici cu vreun alt element de identificare cu posibilele modele care le-au precedat. Ele nu sînt decît agenţi provocatori în viaţa autonomă a limbajului, care trebuie să-şi afirme atît propriile energii, cît şi să dezvăluie, fără a risipi misterul, ca într-un adevărat scenariu iniţiatic, miracolul unei naşteri, coagularea amorfului, triumful ordinii asupra neantului.

Invocînd forme, plonjînd în vîscozităţile memoriei, devoalînd procesul de extragere a unui chip din placenta propriei lui virtualităţi, pictorul nu face decît să realimenteze conştiinţa de sine a limbajului, să-i consolideze polimorfismul şi, simultan, forţa de răspuns. Şi el chiar împinge această investigaţie pînă acolo unde spaţiul capătă alte dimensiuni şi limbajul însuşi suportă o nouă probă. Compoziţia se relaxează acum, formele se distribuie cu lejeritate, devin gracile în mod spontan şi respiră o atmosferă cordială şi detensionată. în întregul discurs imagistic se insinuează, însă, o undă de melancolie, dar şi o dorinţă irepresibilă de a rupe contractul gravitaţional pentru a instala totul într-o pură stare de levitaţie. Formele indescriptibile, încorporările unor fantasme în cod artistic, par a trăi continua experienţă a unui dans bizar. Un dans al spectrelor, care poate constitui chiar metafora picturii lui Teodor Moraru. Cu precădere a celei din ultimii ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara