Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Telefonul fără fir de Nicolae Manolescu


In copilăria mea exista un joc (o fi existînd şi astăzi, nu ştiu, poate sub un alt nume) care se chema telefonul fără fir. Ne aşezăm, unul lîngă altul, şase-şapte sau cîţi eram, în aşa fel încît să ajungem la urechea celui din dreapta, dar nu prea aproape, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Cel dintîi din rînd rostea un cuvînt, o expresie, un nume propriu, o frază scurtă, în urechea vecinului, care la rîndul lui se apleca spre urechea următorului din rînd şi-i spunea ce a auzit. UItimul, care nu mai avea o ureche la dreapta lui, se ridica şi rostea cu voce tare cuvîntul, aşa cum ajunsese pînă la el. Deobicei, ajungea ceva foarte diferit şi, uneori, chiar caraghios. Surdul nu le nimereşte, dar le potriveşte, spune proverbul. Nu eram surzi, ba chiar auzeam foarte bine la vîrsta aceea, dar printr-o ciudăţenie pe care nu mi-o explic, cuvîntul se deforma pe măsură ce trecea de la unul la altul. Nu era nici o îndoială în această privinţă. Oricît de atenţi am fi fost, ultimul din rînd înţelegea aproape întotdeauna altceva decît spusese primul.

Mi s-a întîmplat deseori, citind diverse informaţii, în ziare ori ascultînd buletinele de ştiri televizate sau radiodifuzate, să-mi aduc aminte de telefonul fără fir din copilărie. Impresia stînjenitoare că mi se comunică altceva decît informaţia pe care vorbitorul a primit-o la rîndul lui a pus deseori stăpînire pe mine. Sigur, e greu să verifici o atare impresie. Dar ea se sprijină de fiecare dată pe ceva, pe mărunte nepotriviri ori contradicţii, pe informaţii anterioare, care revin în minte, pe gesturi care trădează nesiguranţa ori dimpotrivă un aplomb exagerat. Am oarecare experienţă în raporturile cu oamenii ca să intuiesc cînd o informaţie nu este cu totul în regulă. îi suspectez aproape automat de nesinceritate pe cei care, dorind cu orice preţ să mă convingă de un lucru, îşi grevează mesajul de o declaraţie de sinceritate: "Acuma eu, sincer să fiu, am aflat cu întîrziere ce s-a întîmplat". Sincer să fiu, nu-i cred niciodată pe cei care fac caz de sinceritate.

Am citit în ZIUA din 27 ianuarie un articol al lui Gabriel Andreescu despre Reprezentanţii României peste hotare. La un moment dat, autorul preia o informaţie din Vorbind, o carte de convorbiri, apărută în 2004 la Editura Limes din Cluj, la care iau parte Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican şi Laszlo Alexandru. Indică pînă şi pagina de unde citează. Ai crede că scrupulul bibliografic este esenţial pentru Gabriel Andreescu. M-am mirat un pic de atîta exactitate, într-un articol ocazional mai ales că citisem, în acelaşi ziar, acum o lună, tot sub semnătura lui Gabriel Andreescu, o informaţie pe cît de categoric exprimată, pe atît de falsă, şi care n-avea ea, ca suport bibliografic decît (ţineţi-vă bine!) ochiul expert al unei muzeografe: doamna cu pricina ar fi recunoscut într-un înalt funcţionar, din M.E.C. pe un securist care se lipea de pereţii Muzeului Naţional de Artă, ca o umbră, ori de cîte ori îl vizita Ceauşescu. Fără să clipească, victima de odinioară a Securităţii punea în circulaţie, cu nume cu tot al protagonistului, o calomnie ordinară. întîmplarea face să-l cunosc pe calomniat, care mi-a fost student, şi pe care l-am inspectat pentru gradul didactic unu, înainte de revoluţie. A fost pînă în 1989 profesor de română şi director al Şcolii Elementare din comuna Muntenii Noi, judeţul Tulcea. Doar ubicuitatea l-ar fi putut ajuta să fie în acelaşi timp în două locuri despărţite prin cîteva sute de kilometri.

Să mă întorc la informaţia lui Laszlo Alexandru, pe care Gabriel Andreescu o reproduce cu unele omisiuni, şi care se referă, desigur întîmplător, la România literară:

"Nu demult au fost organizate ritualicele întîlniri ale României literare, la Clubul Prometheus din Bucure;ti ş...ţ Tema discutată era răspîndirea culturii române în străinătate. La această întîlnire a participat şi preşedintele Iliescu. Marea preocupare a scriitorilor

n-a fost să-şi exprime decepţia ş...ţ, ci să implore în genunchi posturi de ataşaţi culturali şi ambasadori în străinătate. Nu ştiau cum să se agaţe mai serviabil la remorca puterii politice, să împingă prin noroaie căruţa guvernării".

Informaţia lui Laszlo Alexandru este riguros inexactă, cu excepţia faptului că a existat o astfel de întîlnire a "României literare", pe tema cu pricina şi cu participarea preşedintelui Iliescu. în rest, fabulaţie pură. Nimeni n-a solicitat preşedintelui nimic, nici individual, nici coral, nici în picioare, nici în genunchi. Ceea ce este semnificativ este că Laszlo Alexandru n-a fost prezent la întîlnire, nici la vreo alta. El scrie din auzite. Ca şi Gabriel Andreescu, nici el prezent în acea împrejurare. Cum nici una din gazetele care au relatat întîlnirea n-a furnizat informaţia pe care gura lui Laszlo Alexandru a strecurat-o în urechea lui Gabriel Andreescu, e foarte probabil ca transmiterea să se fi efectuat de la un capăt la altul întregului rînd, pe cale aşa-zicînd orală, înainte de a fi aşternută, şi încă de două ori, pe hîrtie. Inutil să te întrebi a cui a fost şi ce a spus gura din urechea lui Laszlo Alexandru. Telefonul fără fir funcţionează, cum spuneam, după o regulă absolut misterioasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara