Numărul curent: 42

138 ani de la naştere:
Ştefan Luchian de Pavel Şuşară

La 1 februarie 1868, se naşte, în localitatea Ştefăneşti, în peisajul cel mai specific al Moldovei de sus, primul copil al maiorului Dumitru Luchian din Botoşani şi al Elenei Chiriacescu din localitatea Perieţi, judeţul Ialomiţa. Botezat Ştefan, acesta este urmat la numai un an de încă un frate, anume Anibal, şi consolidează nemijlocit, în ordine biologică şi civilă, unirea principatelor în fruntea căreia se aşezase colegul şi prietenul tatălui său, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Participă, totodată, încă de la această vîrstă fragedă, la mai multe evenimente ale familiei care, într-un anumit fel, constituie sau pregătesc experienţe radicale. Cînd Ştefan avea doar doi ani, tatăl său demisionează din armată, semn că nu era chiar o fire conformistă, iar în 1873 soţii Luchian şi cei doi copii se mută în Bucureşti, pe strada Popa Soare, în casa pe care Elena o primise ca zestre. În acest timp lumea se mişcă, iar artele româneşti fac şi ele paşi importanţi către emancipare şi către consolidarea poziţiilor în spaţiul public.

Chiar în anul 1868, cînd Ştefan Luchian deschidea ochii la Ştefăneşti, viitorul său coleg Nicolae Grigorescu trăia experienţele independenţei de la Barbizon, studia cu insistenţă lucrările marilor maeştri de la Luvru şi trimitea, la rîndul său, mai multe pînze pentru expoziţiile pariziene, iar celălalt viitor coleg, Ion Andreescu, tocmai absolvea primele patru clase ale Gimnaziului Gh. Lazăr din Bucureşti şi se muta la Sf. Sava pentru a o face pe cea de-a cincea. Cînd Luchian însuşi ajunge la Bucureşti, adică în 1873, Grigorescu prezintă, la expoziţia organizată de către Societatea Amicilor Belelor Arte, ceva mai mult de 140 de lucrări, participare care îl va aşeza irevocabil în conştiinţa publică, în vreme ce Ion Andreescu, aproape iluminat în spaţiul acestei expoziţii, suportă revelaţia propriei vocaţii şi umblă, apoi, pe Valea Slănicului unde face nenumărate schiţe de peisaj, pentru ca o dată cu venirea toamnei să-şi înceapă scurta carieră de profesor la Gimnaziul Tudor Vladimirescu din Buzău.

Deşi se naşte cu treizeci de ani mai tîrziu decît Grigorescu şi cu optsprezece decît Andreescu, Ştefan Luchian este inseparabil de aceşti doi mari pictori, chiar dacă el face acum doar primii paşi în viaţă, în vreme ce cariera lor este în plină desfăşurare, iar opera într-o irepresibilă expansiune. Înainte de a împlini zece ani, adică în cea mai vulnerabilă etapă a copilăriei, Ştefan îşi pierde tatăl şi rămîne în grija exclusivă a mamei. După doar două clase făcute la Colegiul Sf. Sava, acolo pe unde trecuse, cu ani în urmă, şi Andreescu, Luchian este retras şi înscris pentru studiile gimnaziale la pensionul Şeicaru, poate din pricina unei discipline mai severe pe care apriga sa mamă, acum capul familiei, o credea tocmai potrivită firii excesiv de independente a fiului său mai mare. Din anul 1884, adică de la vîrsta de 16 ani, i se cunoaşte prima pictură, o lucrare în ulei de dimensiuni modeste care înfăţişează o casă, lucrare semnată Luchian Şt. cl. III. Un an mai tîrziu, adică în 1885, el se înscrie simultan la Şcoala de bele-arte din Bucureşti şi la Conservator, unde-şi alege flautul ca instrument de studiu. Dacă mai punem la socoteală şi poezia, cu un titlu pastoralo-erotic, Sub cămăşi de borangic, pe care o publică în anul 1890 în revista Generaţia viitoare, avem deja profilul unei sensibilităţi multiple şi al unei capacităţi de exprimare foarte largi. Plecat la München în 1889, de fapt poezia privind zestrea ascunsă a cămăşilor de borangic este localizată chiar Munich, el se înscrie, în urma unui concurs, la Akademie der Bildenden Kunste, unde îl are ca profesor pe Johann Caspar Herterich, iar colegi pe Oscar Obedeanu şi pe Ludovic Dolinski. Că legătura pictorului cu universul literaturii, şi al poeziei în mod special, este una constantă şi puternică o dovedeşte şi interesul profund pentru poezia eminesciană. Marcat, în mod sigur, de moartea poetului, dar şi de lecturile susţinute din scrierile acestuia, el realizează, în 1890, un portret elaborat al lui Eminescu a cărui reproducere i-o trimite lui Titu Maiorescu. Această înţelegere vastă a lumii reale şi a lumii simbolice, înţelegere din care nu lipseau coduri de acces foarte diferite şi puternic specializate, sugerează cu multă exactitate orizontul intelectual şi etic al lui Ştefan Luchian. Deschiderea sa spre exterior, generozitatea privirii şi diapazonul larg al sentimentelor, se sprijină în mod fundamental pe interioritatea construcţiilor artistice şi pe intensitatea decantărilor culturale. Întors în ţară, în iunie 1890, el expune pentru prima oară, la vîrsta de douăzeci şi doi de ani, cinci tablouri în cadrul unei expoziţii de grup organizate la Ateneu de tînăra grupare Cercul artistic. Însetat de experienţe artistice noi şi neliniştit incurabil în planul existenţei sale cotidiene, el părăseşte iarăşi ţara, la nici un an de la întoarcerea din Germania, cu destinaţia Paris. Aici vede, în mod sigur, minuscula retrospectivă Van Gogh organizată, la un an de la moartea celui mai neliniştit dintre actorii artistici ai sfîrşitului de secol, în cadrul Expoziţiei independenţilor. Sinceritatea crudă a lui Van Gogh, combustia sa lăuntrică şi fervoarea exprimării spontane, fără precauţii şi fără menajamente, puteau constitui o lecţie exemplară pentru un privitor atent, avizat şi insaţiabil cum era Luchian în mod aproape natural. Schimbînd cadrele temperamentale şi pe acelea care ţin de natura adîncă a sensibilităţii, în respiraţia cromatică a lui Luchian, în grija lui pentru puritatea tonului şi pentru strălucirea tuşei, se poate găsi o rimă subtilă cu mecanismele intime ale picturii lui Van Gogh. Numai că aici, în lumea carpato-danubiană apăsată de melancolii şi ostilă strigătelor destructurante, dramele septentrionale pot fi lesne convertite în aleanul unui fatalism locvace şi, de multe ori, de-a dreptul fastuos. La începutul anului 1892, pictorul se întoarce iarăşi în ţară, de data aceasta întoarcerea fiind prilejuită de pierderea mamei. Cu cei opt mii de lei care îi revin ca parte după lichidarea casei materne de pe Popa Soare, pleacă din nou la Paris unde, după toate probabilităţile, se înscrie la Academia Julian. În această perioadă pictează lucrarea La malul mării şi alte două tablori cu o tematică frecvent întîlnită în epocă, inspirate din spectacolul curselor de cai: Curse la Longchamps şi La Auteuil. Ceea ce dovedeşte că tînărul şi neliniştitul pictor era interesat şi de pictură, şi de cursele de cai, şi, de ce nu, chiar de pariuri. Spre sfîrşitul anului, se deschide la Paris o nouă şi amplă expoziţie Van Gogh, de data aceasta fiind expuse 104 tablouri. Cîteva luni mai tîrziu revine în ţară, expune încă patru lucrări la expoziţia Cercului artistic şi, în mod absolut firesc pentru un artist fără vocaţie administrativă, lichidează scurt moşia Jugureanu, iar partea lui de peste şaptezeci şi cinci de mii lei o investeşte în ipoteci. Apoi se odihneşte la moşia unei mătuşi, unde nu pictează, dar recită versuri. Iar în statutul Cercului artistic, votat în şedinţa din 23 octombrie, îl regăsim, printre semnatari, ca membru activ. Cum îl regăsim mai apoi, probabil în urma bunelor investiţii în ipoteci, ca un personaj marcant al cafenelelor din Bucureşti. Însă dincolo de epicureisme şi mondenităţi, prezenţa publică a lui Luchian este din ce mai consistentă. În 1894 deschide, împreună cu uitatul Titus Alexandrescu, o mică expoziţie undeva pe str. Regală nr.11, iar pentru pregătirea Expoziţiei anuale a artiştilor în viaţă, eveniment care se reia după o întrerupere de mai bine de zece ani, mai exact treisprezece, este numit, alături de sculptorul Ştefan Ionescu-Valbudea şi de acelaşi Titus Alexandrescu, membru al juriului. În cadrul acestei expoziţii, deschise la Ateneu, Luchian expune un număr de opt lucrări. Două dintre ele îi sînt achiziţionate de către Ministerul instrucţiunii, în vreme ce pentru tabloul Efect de lună primeşte chiar Medalia a III- a, distincţie care i se mai atribuie lui Dimitrie Serafim şi, evident, nelipsitului Titus Alexandrescu. Fortifiat după aceste evidente succese, dar informat la faţa locului şi asupra mişcărilor independente din complicata lume artistică pariziană, el începe să privească altfel contextul artistic oficial în care trăieşte, context pe care îl judecă sever şi prin atitudini publice şi iniţiative instituţionale. Împreună cu alţi colegi, Luchian semnează un protest împotriva pictorului academist C.I. Stăncescu, preşedintele expoziţiei oficiale, se înscrie apoi la concursul pentru ocuparea Catedrei de pictură de la Şcoala de arte din Iaşi, se retrage din concurs, iar apoi se revoltă, alături de candidaţii respinşi, cerînd anularea acestuia. Expune în cadrul Cercului artistic, al cărui vicepreşedinte este ales împreună cu Constantin Aricescu şi, evident, pentru a-şi întreţine strînsele relaţii cu lumea cafenelelor face nenumărate împrumuturi, ceea ce nu-l împiedică să cumpere de la un datornic o casă la şosea, unde se şi mută. Şi pentru ca independenţa să fie deplină, el se retrage, împreună cu mai mulţi colegi, de la expoziţia oficială, iar la 2 mai 1896, în imobilul cu numărul 12 din str. Franklin, participă la prima Expoziţie a artiştilor independenţi, al cărei manifest îl şi semnează alături de Al. Bogdan-Piteşti, Nicolae Vermont şi Constantin Artachino. De altfel, Bogdan-Piteşti îl şi prezintă pe Luchian în Revista Orientală ca fiind ,un spirit liber, nutrind idei revoluţionare". Pentru a nu dezminţi această caracterizare, el se manifestă multiplu şi, de multe ori, paradoxal. Participă la decorarea unei cîrciumi artistice la Bragadiru, este în primele rînduri ale unui concurs al velocipediştilor, contractează zugrăvirea unei biserici de la Alexandria şi a uneia din Tulcea, începe să frecventeze asiduu salonul literar al lui Macedonski şi se numără printre membrii fondatori ai Societăţii Ileana, consecinţă instituţională a expoziţei Artiştilor Independenţi. La prima expoziţie a societăţii, Luchian participă cu peste douăzeci de lucrări şi chiar stîrneşte discuţii aprinse în presă din pricina caracterului original şi modern al acestora. În 1898 o cunoaşte, în timp ce picta biserica din Alexandria, pe Cecilia Vasilescu, o tînără din oraş căreia Luchian îi dă lecţii de pictură şi de care îl va lega o iubire aprigă şi serioasă, cu perspective matrimoniale, revărsată într-o bogată corespondenţă pe durata a mai bine de un an. În iarna aceluiaşi an, cînd proiectul matrimonial părea a da un sens nou vieţii artistului, infecţia latentă, pe care pictorul o contractase probabil la Paris şi o consolidase apoi prin spaţiile eleusine ale Bucureştilor, izbucneşte devastator, ca o inflamaţie cu abcese la gît, şi îl ţine la pat mai bine de trei săptămîni. În primăvara anului următor, suferă prima recidivă, i se scoate la vînzare casa de pe Kiseleff şi ratează definitiv proiectul matrimonial cu Cecilia Vasilescu. Participă, însă, cu două uleiuri şi cinci pasteluri la Expoziţia artiştilor în viaţă, iar dintre pasteluri, două îi sînt selectate pentru Expoziţia Universală de la Paris, care se va deschide în anul 1900. Acest an va fi, de altminteri, unul foarte fertil pentru fenomenul artistic românesc şi unul semificativ pentru Luchian. Acum se concretizează participarea sa la marea expoziţie de la Paris, apare revista ,Ileana", cea mai importantă şi mai spectaculoasă dintre publicaţiile de acest tip de la noi, în redacţia căreia lui Ştefan Luchian îi revine responsabilitatea artistică - de altfel, coperta primului număr este realizată, în stil Art Nouveau, chiar de către el -, aşa cum cea literară îi revenea unui alt spirit Art Nouveau, poetului Ştefan Petică, cel specializat în arabescuri florale. Tot acum, la Ateneu se deschide o importantă expoziţie Grigorescu, iar acest eveniment va consfinţi cota maximă a gloriei celui mai admirat şi mai iubit dintre artiştii români din toate vremurile. Deşi în plină tinereţe, abia ajuns la vîrsta crucificării, Luchian se înscrie definitiv pe două trasee perfect adverse: în vreme ce biologic evolueză galopant către mortificare şi disoluţie, în ceea ce priveşte energia creatore el este, cel puţin deocamdată, într-o formă jubilatorie şi explozivă. Atît în ceea ce priveşte munca propriu-zisă, cît şi activitatea expoziţională şi prezenţa publică, perioada care urmează este foarte bogată şi, în ciuda unor tot mai mari dificultăţi pe care i le creează reecidivele bolii, inexplicabil de mobilă. Paralizat temporar, înainte de a fi ţintuit definitiv la pat, internat prin diverse spitale şi, mai apoi, întîmpinînd mari dificultăţi la deplasare, el este totuşi de o incredibilă mobilitate, fiind de regăsit la mai multe adrese într-un interval scurt, sau călătorind, cu scopuri curative, cînd în staţiuni montane, cînd pe malurile mării. Primeşte comenzi şi participă la expoziţii în ţără şi în străinătate, se apropie de Virgil Cioflec şi este din ce în ce mai prezent în paginile presei culturale. În pofida slăbiciunii sale organice, din ce în ce mai acuzate, mişcările lui sufleteşti îi reflectă pertfect vîrsta interioară şi inepuizabila disponibilitate creatoare. Ca o incarnare mitică a principiului creativităţii, Luchian se împuţinează organic pe măsură ce se exteriorizează şi se exprimă în ordine spirituală. Smulse parcă din propria sa existenţă, ca un factor de echilibru în absolut, operele sale ţin în cumpănă entropia fiinţei sale determinate şi ireversibila disoluţie fiziologică. Imobilizat în pat în ultimii ani, cu funcţiile mecanice suspendate pînă în pragul încremenirii, el mai trăieşte doar pînă îşi vede fratele mai mic, pe Anibal, stingîndu-se de ftizie. Apoi, în vara lui 1916, îl urmează şi el, cu doi ani înainte de a împlini jumătate de secol, cu alte cuvinte vîrsta deplinei maturităţi. Este înmnormîntat în ziua de 30 iunie, la cimitirul Belu, iar în zilele care urmează prieteni precum Adrian Maniu, Francisc Şirato, Tudor Arghezi etc. îi deplîng dispariţia şi încearcă, fie şi în fugă, să-i fixeze reperele posterităţii. Abia peste opt ani, în 1924, prietenul său Virgil Cioflec va publica monografia Luchian, prima lucrare de acest fel care i-a fost închinată.

În ciuda acestei existenţe frămîntate şi scurte, a risipei de sine şi a unei receptări nu din cale afară de precoce, uneori, s-ar putea spune, chiar ezitante, Ştefan Luchian nu poate fi socotit, totuşi, un nedreptăţit. Drumul lui a fost ascendent, iar autoritatea sa publică s-a construit cu destulă rigoare. Din ce în ce mai insistent, el a fost aşezat alături de Grigorescu şi de Andreescu, ceea ce nu este puţin lucru pentru un tip de artist care şi-a afirmat de la bun început independenţa de acţiune şi curajul de a gîndi liber în spaţiul expresiei artistice. Privit, însă, într-o perspectivă mai largă, pictorul nu poate fi definit doar prin vecinătăţi autoritare. Chiar dacă el conciliază, într-un mod de multe ori surprinzător, pulsiunile jubilatorii, uneori cu o evidentă notă de frivolitate, ale picturii grigoresciene, cu melancoliile grele, cu acel freamăt al materiei vii şi al geologiei înseşi, din viziunea lui Andreescu, orizontul lui Luchian nu se opreşte aici. Format într-un moment al marilor experienţe din spaţiul artistic european, în care graţia Art Nouveau-lui, autonomia limbajului de tip impresionist şi cercetarea analitică a formei, a suprafeţei şi a volumului deopotrivă, din perspectivă cezanniană, Luchian receptează aproape toate provocările timpului. Martor şi, pînă la un punct, chiar actor al acestor frămîntări, el şi le însuşeşte, oarecum, pe fiecare în parte, dar nu se fixează pînă la epuizare într-una singură. Interesul său major nu este de ordin exterior, el nu ţine, aşadar, exclusiv de provocările limbajului, ci este mai degrabă unul care priveşte obsesiv interioritatea, mişcările sufleteşti şi valorile imponderabile din cîmpul sensibilităţii. Luchian este incapabil să exprime fără să mărturiseacă, sau, cu alte cuvinte, să demonstreze fără să comunice. Oricîtă libertate ar avea în exprimare şi oricît interes ar manifesta pentru o modalitate sau alta de organizare a imaginii, el rămîne fundamental un barometru al infinităţii de nuanţe pe care sensibilitatea umană le îmbracă în diversele ipostaze ale existenţei individuale şi colective. De la scenele sociale şi de la un anumit militantism implicit, la arabescurile şi conturele Art Nouveau, de la exploziile cromatice, de un barocism învăluit într-o aură eterică şi diafană, la fragmentarea luminii în pete mari, şi pînă la sinteza absolută, aproape de economia ultimă a hieroglifei extrem orientale din Lăutul, mecanica interioară a picturii lui Luchian nu suferă modificări majore. Indiferent de coduri şi de convenţii estetice, căutarea lui profundă şi aspiraţia absolută sunt circumscrise unui reper unic: miracolul existenţei şi bucuria infinită a conştiinţei acesteia.