Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Teatru în teatru cu solişti români la Wiesbaden de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann

Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti, cea mai romantică dintre operele buffe şi una dintre cele mai jucate în lume, invită la distanţare parcă tocmai prin stereotipiile comice ale idilei săteşti pe care o reprezintă. Viziunile regizorale din toată lumea au adoptat, în ultimele decenii, diverse strategii pentru revivificarea subiectului (datorat lui Scribe, al cărui libret pentru Le philtre de Auber fusese prelucrat de Felice Romani), plasând acţiunea fie la plajă, fie într-un sanatoriu, fie chiar într-un decor de western.

Spectacolul de la Teatrul de Stat al Landului Hessen din Wiesbaden lasă la rândul său impresia unei modernizări bine gândite: regizorul olandez Jim Lucassen recurge la dezvoltările teatrului în teatru, punând astfel în valoare şi ambientul din Wiesbaden (o clădire neobarocă de secol XIX, încărcată din greu cu alegorii şi însemne ale artei; poate nu e lipsit de importanţă, pentru cititorul român, faptul că ea a fost construită de celebrii arhitecţi vienezi de teatre Hermann Helmer şi Ferdinand Fellner, care au proiectat inclusiv teatrele din Cluj şi Timişoara).

Personajele, tipuri preluate din commedia dell’arte, însufleţite de un nu mai puţin teatral sentimentalism, devin în viziunea lui Lucassen angajaţii unui teatru contemporan – care pregătesc reluarea unei vechi montări de succes a Elixirului. Decorurile şi costumele de Marc Weeger şi Silke Willrett citează în mod evident celebra punere în scenă a lui Otto Schenk, de la Opera de Stat din Viena, care se joacă neîntrerupt din 1980 până astăzi: o casă galbenă cu balcon şi flori, în stil toscan, cu un mare arbore în faţă. Clasicele decoruri istoriste sunt, cum spuneam, în armonie cu atmosfera generală a teatrului din Wiesbaden, dar şi contrastează voit cu scenele plasate în culise, care au decoruri şi costume minimaliste, contemporane. La rândul lor, personajele devin tipuri schematice atunci când joacă într-un rol, dar, revenind în culise, debordează de interioritate şi lirism. Astfel, la repetiţiile pentru Elixir se întâlnesc: primadona Adina, cântăreţul cu faimă internaţională Belcore, invitat ca mare vedetă (şi comportându- se ca atare), Dulcamara, un vechi membru al ansamblului, hârşit în ale teatrului şi ironic, Gianetta, asistenta de regie, omul de serviciu Nemorino, corul, orchestra şi dirijorul lor. Ideea nu e, desigur, întru totul nouă, fiind poate la îndemână prin elementele de teatru în teatru ale acţiunii (aria Adinei despre Tristan şi Isolda). Lumea ca teatru, Gianetta regizoare şi omul de serviciu Nemorino, nefericit îndrăgostit, pot fi întâlnite, de altfel, şi în regia Irinei Brook de la Deutsche Oper Berlin, din 2014. Însă umorul montării lui Jim Lucassen o transformă într-o versiune cu mare succes la public, făcându-te să treci cu vederea faptul că alternarea celor două planuri, deşi în repetate rânduri marcată de o voce la megafon care cheamă personalul la repetiţii, nu e întotdeauna logică.

Îl vedem, aşadar, pe starul Belcore (baritonul american Christopher Bolduc, o voce suplă şi clară) lansându- şi cd-ul Amore, cu spectatoare care leşină de emoţie dându-i mâna. Italianul Dulcamara întârzie la repetiţii, sărind din mers în carul care îl aduce pe doctorul şarlatan în sat şi îşi îmbracă în grabă costumul pe aria Udite, udite o rustici (nu înainte de a-i trânti regizoarei un: „Sorry, dear!”). Bas-baritonul american Patrick Carfizzi reuşeşte un rol de excepţie, strălucitor şi plin de ironie. Iar Stella An (soprană americană de origine coreeană) transformă un personaj secundar precum Gianetta într-unul principal, mereu prezent. Măsura talentului muzical şi actoricesc şi-o dă însă conducând coristele în halate roz, înarmate cu rujuri şi pămătufuri de pudră, într-un dans ritmic sau antrenament de tip zumba, mai înainte de a da atacul colectiv asupra lui Nemorino, despre care angajatele teatrului au aflat că moşteneşte un unchi milionar (drept care îl fugăresc cu mare alai, după ce l-au făcut să sară dintr-un turn drept în pat). În pauză, Dulcamara înfulecă de zor macaroane, nu prea voios când Adina îi cere sfatul sau când Nemorino, crezând că scena repetată e reală, insistă să-i vândă, în culise, elixirul (o sticlă de vin).

În rolurile principale se bucură de un meritat succes doi tineri cântăreţi români: tenorul Ioan Hotea (câştigătorul din 2015 al concursului Operalia de la Londra, patronat de Plácido Domingo) şi soprana Silvia Micu. Amândoi, cunoscuţi publicului român de pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, prin rolurile din Don Giovanni, Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte, Traviata şi, respectiv, Boema, sunt acum solişti ai ansamblului de la Wiesbaden. Ioan Hotea, nuanţat vocal în redarea ironică a transformării lui Nemorino dintr-un personaj sfios în unul plin de sine, a smuls ropote de aplauze şi chiote de entuziasm – culminând, evident, în aria Una furtiva lagrima, interpretată cu voce caldă şi amplă. Scenele de luptă cu Belcore (în care recurge la mop şi detergenţi), avansurile făcute Adinei cu o mare pernă roşie de pluş, kitsch, în formă de inimă (pe care Adina o aruncă la gunoi), precum şi transformarea omului de serviciu Nemorino prin îmbrăcarea costumelor şi a unei peruci din fondul Operei (în scena înrolării) îi pun în evidenţă şi calităţile de actor. Silvia Micu, limpede şi suavă, e o Adină cochetă, remarcabilă atât în duetele cu Nemorino, cât şi în aria Benedette queste carte, sau în spumoasa barcarolă cu Dulcamara, La Nina gondoliera, e il senator Tredenti.

Deşi a preluat Elixirul dragostei abia de la repetiţia generală (în locul lui David Kram, retras pe neaşteptate), dirijoarea italiană Daniela Musca i-a imprimat orchestrei energie şi vervă, iar corul (căruia, la Donizetti, îi revine o parte fundamentală din acţiune şi din redarea coloritului local) e bine coordonat şi dinamic în multele scene comice. Universalitatea tipurilor şi schimbul de planuri, la care corul şi orchestra contribuie din plin, subliniază însă şi tragismul din spatele comicului, făcând spectatorii să se întrebe unde se termină teatrul şi unde începe realitatea, ce e sincer şi ce e doar rol.

În final, după duetul edificator Nemorino-Adina şi lieto fine, când s-ar crede că îndrăgostiţii au lăsat să cadă toate măştile, cei doi, în haine simple de repetiţie, fără multele costume folosite mai înainte, aleargă spre fundalul scenei, unde se ridică o cortină – şi apar în lumina rampei teatrului din teatru. Aplauzele publicului invizibil din spatele scenei coincid cu aplauzele publicului real, deschizând, prin oglindire, o nouă perspectivă asupra lumii de dincolo de teatru.

Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara