Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Teatru Kabuki şi covoare de Isfahan de Elisabeta Lăsconi


O formulă originală de roman istoric

Romanul istoric a urmat într-un anume fel evoluţia parcursă de istorie ca disciplină, care a mers de la istoria evenimenţială la cea a mentalităţilor. De la mijlocul secolului al XX-lea, capodoperele semnate de Marguerite Yourcenar şi Hermann Broch, de Vintilă Horia şi Cristophe Ransmayr schimbă radical perspectiva şi formula: romanul evită personajele eroice, căutându-le pe cele dilematice, alege scriitorul ca figură centrală şi explorează mai curând fundalul epocii decât marile evenimente.

După europocentrismul care ne-a dominat lecturile, a venit rândul unor scriitoare care merită descoperite, pentru că ele reînvie, prin ficţiune, timpuri de răscruce din istoria unor lumi ale îndepărtatului Orient: Japonia în deceniile sângeroase care duc la unificarea ţării şi Persia în vremea strălucitei domnii a şahului Abbas, în acelaşi răstimp, la pragul dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Cele două romane, Dansatoarea de Kabuki de Sawako Ariyoshi şi Sângele florilor de Anita Amirrezvani, deschid porţile spre teritoriile artelor, în care femei neobişnuite ajung să creeze (un teatru nou, popular, care concurează teatrul cult şi aristocratic, cum face Okuni din Izumo) sau să recreeze (modele noi de covoare, cum face tânăra persană fără nume) în domenii rezervate până atunci în exclusivitate bărbaţilor.

Cele două romane evocă societăţi medievale diferite, cea japoneză măcinată de războaie între seniori şi clanuri, în curs de unificare în timpul lui Hideyoshi şi a lui Ieyashu Tokugawa, cea persană în răgazul fericit al domniei şahului Abbas care a mutat capitala ţării la IsfahŞn, încurajând artele. În aceleaşi decenii, s-a născut în Japonia teatrul Kabuki, iar în Persia ţesutul covoarelor de IsfahŞn s-a ridicat la rang de mare artă.

Cele două scriitoare au ales aceeaşi perspectivă ca să înfăţişeze epoci de glorie a ţării, cea a unei fete sărace, pornită într-o aventură în cursul căreia îşi află rostul existenţei, trăieşte experienţa iubirii, descoperă treptat lumea şi secretele unei arte. Atât Okuni cât şi tânăra persană au în comun inteligenţa ce se însoţeşte cu o inocenţă deconcertantă, autenticitatea sentimentelor şi mai ales pasiunea pe care şi-o urmează, dansul şi ţesutul, indiferent de câte obstacole li se pun în cale.


Arte fabuloase

Teatrul Kabuki şi arta covoarelor de IsfahŞn au deja patru secole vechime şi au ieşit din perimetrul lumii în care s-au născut şi au înflorit. În 2008, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a venit şi o faimoasă trupă de Kabuki, pentru prima oară publicul de la noi a avut prilejul să vadă asemenea spectacole de ţinută artistică înaltă. Despre covoarele persane de IshahŞn aduse în vremuri mai vechi sau recente la noi, nu ştiu, dar nu este prea greu de imaginat că ele n-ar fi făcut podoaba unor palate domneşti sau a caselor boiereşti.

Şi teatrul kabuki şi covoarele de IsfahŞn nu se reduc la o singură artă, ele implică diverse arte într-un sincretism vizibil (în cazul spectacolului teatral), invizibil şi totuşi uşor de ghicit în cazul ţesăturii meşteşugite. Ambele au în spate o tradiţie de patru secole, astăzi se bucură de cercetări elaborate, însă, în mod evident, îşi păstrează neatinse marile secrete, în acelaşi fel în care în Evul Mediu european breslele constructorilor de catedrale sau cele ale făuritorilor de vitralii se transformă în confrerii iniţiatice.

Informaţii consistente despre kabuki se află într-o carte remarcabilă şi binevenită pentru cititorul dornic să ştie lucruri elementare: Lumea teatrului japonez (Arta spectacolului în vechea Japonie) de Octavian Simu (Editura Vestala, Bucureşti, 2006). Spre deosebire de teatrul clasic NÜ, kabuki este teatrul popular ce reprezintă spiritul japonez, cu o evoluţie extrem de interesantă, într-un joc permanent între inovaţie şi tradiţia abia coagulată, cu amalgamul de elemente artistice diverse: muzică şi dans, costume şi decor, text literar şi declamaţie, "tablouri vivante" şi scene pline de mişcare.

Cât despre covoarele persane, "Nota autoarei" de la sfârşitul romanului Sângele florilor dezvăluie documentarea serioasă privind spiritualitatea încifrată în modelele şi culorile acestora, simboluri legate de credinţele vechiului Iran. Şi aici se întrevede aşadar o artă rară, bazată pe o tradiţie esoterică, care şi-a păstrat cu stricteţe secretele. Un exemplu: covoarele sunt grădini unde poţi avea revelaţia divinităţii, suită de simboluri ce pretind privitorului iniţiere pentru a le înţelege şi contempla. Un bun termen de comparaţie ar fi cu mandala din cultura indiană.

Pacea şi prosperitatea domnesc în capitala Persiei. Sângele florilor descrie altă piramidă a puterii, altă breaslă a făuritorilor de covoare, o reţea ca un stup în care meşterii stăpânesc arta culorilor şi a nuanţelor pentru a vopsi lâna sau mătasea, desenarea modelelor cerând o pricepere de pictor în mânuirea liniilor şi a proporţiilor, în combinaţiile cromatice foarte rafinate după legile unei armonii ascunse. Iată o lege descoperită de tânăra ucenică, după învăţătura primită de la unchiul ei Gostaham: "încântă ochiul cu modele, dar nu-l obosi; surprinde privirea, dar n-o orbi."

O privire atentă ne lămureşte că Anita Amirrezvani a combinat în roman două feluri de ţesături persane, una a covoarelor, alta a poveştilor. Paginile încântătoare se compun din poveşti: cinci din cele şapte istorii presărate de-a lungul capitolelor provin din poveştile iraniene sau islamice, iar două, care încheie Capitolul Unu şi Şapte îi aparţin scriitoarei, sunt aşadar basme culte. Ele sunt şi preferatele mele: povestea trandafirului şi povestea păsării care îşi oferă penajul şi sângele fetei ca să vopsească şi să ţeasă covoare măiestre.


Domnii sângeroase şi glorioase

Cititorul îndrăgostit de literatura niponă şi familiarizat cu romanele istorice ale lui Eiji Yoshikawa, Musashi şi Taiko (traduse din limba engleză de Angela Hondru şi Mihnea Columbeanu, publicate de Editura Polirom) are surpriza să descopere aceeaşi perioadă istorică, răsturnând însă tot. În locul războaielor şi al şirului de lupte între seniorii cu ai lor samurai apare lumea de jos care are de îndurat distrugerile fără noimă.

O bătrână judecă sever nenorocirile abătute pe capul oamenilor de rând în comentarii de bun-simţ despre ambiţia lui Hideyoshi de a ridica şi dărâma castele, sacrificând oamenii adunaţi din sate cu forţa ca mână de lucru. Okuni însăşi îi cercetează atât pe seniori cât şi pe negustorii în conacele cărora dansează, iar nedumeririle ei aruncă altă lumină asupra codului samurailor, asupra sinuciderii alese ca moarte demnă a unei întregi familii nobile. În locul unui şir de bătălii, subiectul îl formează periplul trupei de actori itineranţi care poposesc şi dau spectacole la temple, în albia unui râu, în cartierele marilor oraşe precum Kyoto şi în castele nobiliare. În locul viziunii virile, se conturează una feminină care cuprinde cu alţi ochi întreaga existenţă şi frământările de neînţeles ale marii istorii. Privirea nu mai porneşte de la înălţimea elitei, compusă din marii seniori şi clanurile ce îşi au sprijin în samuraii care se conformează unui cod, ci de jos, de la cei care vor să ofere lumii altceva: bucuria petrecerii, muzica şi dansul.

În mod similar, în Sângele florilor, puterea şi privilegiile bărbaţilor sunt estompate, prim-planul romanului îl acaparează "gineceul", adică spaţiile în care îşi duc viaţa femeile, cu abilităţile transformate în artă: gătesc şi se gătesc, seduc şi cuceresc, iar în răgazul pe care îl au povestesc. Povestea se transmite de la mamă la fiică, meşteşugurile se transmit de la tată la fiu.

Spre deosebire de medievalitatea japoneză în care centrul de putere se deplasează mereu, în funcţie de trecerea autorităţii supreme de la un şogun la altul, Persia ajunsă la apogeu are un centru unic pe care îl formează în IsfahŞn piaţa numită "Oglinda lumii" în care se concentrează şi puterea lumească a şahului, cea a credinţei reprezentate de moschei, a banilor şi a artei ce-şi etalează opulenţa în bazar.


Opţiuni scandaloase

Cele două personaje feminine au în comun şi o libertate frizând nesăbuinţa; mânate de pasiunea lor, încalcă normele societăţii în care trăiesc, îşi făuresc singure destinul, oricât de scump ar fi preţul pe care îl au de plătit. În fond, ambele romane înfăţişează femei de excepţie ca talent şi vocaţie a artei, prima, Okuni din Izumo fiind figură istorică, intrată în legendă încă din tipul vieţii, a doua fiind un personaj imaginat de autoare, care nici nu îi dă nume în semn de omagiu faţă de numeroşi meşteri care au creat faimoasele covoare persane.

Fiecare iubire pe care o stârneşte Okuni sau pe care o trăieşte nu-i aduce decât vremelnic fericirea. Logodnicul părăsit din Izumo o urmăreşte hotărât s-o distrugă, toboşarul căruia îi datorează iniţierea în teatru o trădează de mai multe ori, iubirea partenerului ei de dans ori a nobilului flautist stau mereu în umbra pasiunii ei pentru dans. Târziu, când îi pierde pe toţi, Okuni înţelege că a pus mai presus de toate dansul care i-a adus bucurie.

Tânăra persană are parte de altă experienţă, cea a căsătoriei temporare, decisă printr- un contract acceptat de ambele părţi, sigheh. Şi în cazul ei, mai presus de plăcere, stă dorinţa de a-şi împlini cealaltă menire. Covoarele pe care le ţese o duc din casa înstărită până în cocioaba mizeră, din bazar în haremul şahului unde primeşte comenzi. Cele descoperite o fac să-şi preţuiască mai mult decât orice propria libertate şi darul ce i-a fost hărăzit.

Dansatoarea de Kabuki şi Sângele florilor sunt două romane istorice splendide, reuşind să fascineze prin fundalul istoric dens şi substratul mitologic neobişnuit, prin personajele feminine extraordinare, prin inserţii pline de culoare, cântece nipone şi poveşti amintind de O mie şi una de nopţi. Ele fac parte din acele cărţi menite să cucerească un public mai larg de cititori cu gusturi dintre cele mai variate, lectura lor semănând cu o călătorie într-un tărâm exotic, pe care ţi-ai dori-o fără sfârşit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara