Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Teatru după Teatru de Ion Caramitru

Am fost veşnic obsedat de timpul pe care omul îl are la dispoziţie numai pentru el. Dacă împărţim orele zilei, aşa cum cere disciplina vieţii, avem 8 ore pentru somn, 8 ore pentru a lucra la stăpân şi 8 ore pentru noi înşine. Dacă mai adaugi şi timpul petrecut în tren, maşină sau metrou, el mai scade cu puţin. Calculul nu ţine cont de intensitatea unor fapte care pot compensa pierderea de timp.

Dragostea, creaţia, bucuriile mărunte ale vieţii pot fi calculate altfel. Ceasul nu răspunde la asemenea solicitări. Numai Einstein poate oferi o explicaţie, şi aceea relativă, la cum reuşeşte omul să atingă sentimentul veşniciei. Mai contribuie aici şi puterea dedublării, efectul unei filosofii care ia în calcul apropierea omului de Dumnezeu şi capacitatea lui de sacrificiu. Visul mai adaugă timp şi spaimei de a fi doar trecător pe acest pământ. Adunate la un loc, cioburi de oglindă ale realităţii, toate aceste elemente ne trimit spre teatru, spre cunoaşterea de sine care garantează supravieţuirea speciei în dispreţul miilor de accidente ale vieţii. Teatrul te pândeşte ca să te închidă între ziduri, unde poţi găsi liniştea de care ai nevoie pentru a gândi liber şi spontan. Unde, dintrodată, te trezeşti copil, gata de a pune mâna fie pe o floare, fie pe un buzdugan. Unde poţi fi sigur că visezi aievea. Că ochii tăi deschişi văd lumea aşa cum este, nu cum vrea să pară şi unde, dacă adormi, pierzi şirul de surprize care ţi s-au rezervat. Când vii la Teatru, să-ţi iei în ghiozdan şi gustarea de a doua zi. Ai să uiţi de tine şi-o să-ţi fie foame, chiar la miezul nopţi, când, cu ochii mari deschişi, vei simţi că viaţa are pentru tine un loc rezervat în stal. Tot timpul.

Teatrul poartă în fiinţa lui mesajul veşniciei.

Urmând ciclul existenţei, dând viaţă personajelor lui etalon, Teatrul îşi asumă drept de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor de fum pe care le însufleţeşte. Ele trăiesc încremenite între coperţi de carte şi aşteaptă răbdătoare mâinile dibace care să le pună în mişcare, să le facă să respire, să se lupte şi să moară pentru a învia din nou, de fiecare dată când cineva deschide Cartea.

Mă uit cu nostalgie în urmă şi revăd ca într-un caleidoscop miile de personaje ale Teatrului Universal şi regret nespus că am întruchipat pe scenă doar câţiva regi şi prinţi sau câţiva oameni simpli care au vrut să schimbe lumea aşa cum şi eu mi-aş fi dorit. Am mers cu ei până la capăt şi i-am adus, întregi la minte, să-şi susţină cauza în arenă.

Este loc în Teatru pentru toţi cei care au talent. Cred, însă, că pentru a face Teatru adevărat şi viu e nevoie de mai mult. Pasiune?, spun unii. Sacrificiu?, alţii. Şi una şi alta, dar, mai ales, implicarea lui adâncă în realitatea zilei, în analiza vremurilor pe care le trăim, în politica de zi cu zi. Vocaţia Teatrului este construcţia unei lumi mai bune, cu drept de preempţiune asupra bunurilor omenirii pe care trebuie să le întoarcă spre folosinţă generaţiilor care se succed.

„În vremuri de restrişte cultura se opreşte”, spunea un ministru de finanţe al României, de tristă amintire.

– Nu, domnule Ministru, cultura nu se opreşte niciodată. Dacă aţi fi fost Polonius, prim-ministrul responsabil de viaţa Danemarcei, v-aş fi spus ca Hamlet:

„Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă”.

Aviz amatorilor!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara