Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Tăcerea vocile şi le-a găsit de Simona Vasilache

Oantologie este, prin convenţie, o carte a vârstelor. A ceea ce rămâne, bun-rău, dar asumat, la momentul acela, ca esenţial, din fiecare. Vârste care, aşa cum nu plâng cu aceeaşi lacrimă, nici nu se spală în aceeaşi ploaie.
Ploaia trivalentă, recent apăruta selecţie din poezia lui Gabriel Chifu (Brumar, 2015, cu o prefaţă de Dan Cristea şi o postfaţă de Răzvan Voncu), duce dincolo de titlu speranţa şi spaima că e mai mult de o lume pe lume. Dintre toate păsările care ar fi putut să fie, preluând convenţii celebre, poetul care vorbeşte, pe voci, în antologie e un soi de pajură, hrănindu- se cu omul pe care-l locuieşte. Ce vede, ce aude? Uneori cartierul, oraşul, case şi drumuri, cu numele lor cu tot, puse în versuri ca în planul la scară, dar care, de la o bornă încolo, decolează ca o hartă luată de vânt: „am aşteptat- o, a venit./ s-a aşezat pe ghidon şi împreună am pornit./ nimeni nu se putea pune de-a curmezişul,/ mi-era clar./ când străzile din oraş s-au terminat,/ pe cele fără număr din cer am apucat.” (am găsit atunci în mine o putere de neînchipuit). Şi astfel tinereţea încetează să mai fie o vârstă clasată, deşi omul prins în mersul pe sârmă, tot înainte, al lumii, n-o poate regreta îndeajuns. O alură umplută mereu cu altceva, ca o croială despărţită (ca de mireasma lor nişte garoafe...) de stofa originală, e tinereţea recuperată şi nu prea: „sacoul meu e făcut din petice,/ e fistichiu, poate, dar îl port mulţumit./ e ca nou, e altă haină./ n-a păstrat de la cel vechi decât forma, croiala./ altfel repet, e ca nou şi, mai ales, pare durabil,/ poate chiar fără moarte.” (aveam un sacou de oraş la care ţineam foarte mult). Superbă, cu irizaţii suprarealiste şi pase de iluzionist trist, e am ajuns într-o gară. O întâlnire la îndemâna oricui a trecut de prima vârstă, nici măcar de primele două, dar pe care toţi o amânăm, distraşi: „ne-am aşezat toţi trei pe băncile de lemn din sală./ ne priveam zâmbind convenţional./ eu ştiam totul despre ei,/ iar ei, nimic despre mine. (...) între timp, trenurile lor au sosit, la ora anunţată/ şi cei doi/ şi-au văzut de drumul lor.// eu am rămas singur în gară aşteptând trenul/ care nu mai venea./ nici casieriţa nu era la ghişeul deschis de obicei zi şi noapte,/ iar sala veche mi se părea/ că suspină de plâns.”
Cotidianul căptuşit, ca plicurile care transportă corespondenţă fragilă, cu mici pungi de luciditate, de suspendare a autoamăgirii şi, în definitiv, de înţelegere într-o altă cheie a faptelor mărunte e materia primă a acestor poezii de-o cuceritoare discreţie. Nici o stridenţă nu însoţeşte drama pierderii de sine, ori bucuria înfricoşătoare a unor metamorfoze spectaculoase ca nişte jocuri de lumini, sau evenimentele de familie şi societate care compun portretul poetului ca om obişnuit. Un om cu o viaţă (vai, singura!) ca a fiecăruia, dar cu văz şi auz de pasăre fermecată. Păşind, ca prin vată, prin fiinţa de vise a lumii. Extrem de personale, dar fără să exhibe nimic din mizeria de neocolit a fiziologiei (care nu ne diferenţiază, cum cred unii şi alţii, ci ne amestecă), episoadele biografice, decupaje, inclusiv prin convenţia unor titluri lungi şi curgătoare, dintr-un poem care circulă necontenit prin gânduri şi zile, creează empatie prin chiar aparenta lor distanţă. E vorba de ţinuturi insolitate, chiar dacă, vreodată, vom fi trecut şi noi pe-acolo, de iubiri diafane şi totuşi pătrunzătoare ca o limbă de foc, de părinţi din fotografii şi din icoane, de omenesc care se face pulbere şi de ţărâni care se fac lumină. Câtă dramă, atâta consolare şi, de aici, o voluptate a transformărilor. A armatelor obosite de infinite versiuni ale aceluiaşi eu în drum spre un capăt care nu e sfârşitul. Asta ar fi, cum spune micul manifest care încheie antologia, poezia heracleitică. În care e minunat şi sfâşietor că vârstele curg, iar succesiunea lor îşi află împăcarea, atâta câtă e, într-o simultaneitate de caleidoscop. Până când nu mai rămâne, epuizare şi matcă a tuturor combinaţiilor de culori, decât tăcerea: „atunci vei vrea să spui ceva memorabil,/ o singură propoziţie care să rămână/ despre singura ta viaţă (căci, bănuieşti,/ pentru tine nu există loc în cer!).// (...) vei vrea să spui o singură propoziţie care să rămână./ dar ai să-ţi dai seama că, dintr-o dată,/ toate limbile pământului ţi-au devenit necunoscute./ şi n-ai să mai poţi vorbi. nu vei mai şti decât/ să taci.” (moartea se rupe în mii de stropi, ca ploaia).
Sfiala în faţa marilor praguri, care nu apar, niciodată, cu pompa cu care ne-am aştepta şi instinctul omului de a se apăra vorbind, cu aceleaşi cuvinte de toată ziua, se întrepătrund, cu o naturaleţe pe care vârstele poeziei o tot sporesc, în versuri de-o francheţe învăluitoare, de-o amărăciune orgolioasă, care s-ar dezvălui şi nu de tot. Tăcerile din gândurile cele mai adânci, ca şi din cele mai bune, sapă pe sub versuri un labirint. În el, făptură nici de apă, nici de aer, nici de pământ, nici de foc, deşi complice la toate zodiile stă poezia, adevărată, din acest volum antologic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara