Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Taurul magic de Sorin Lavric

Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu, prefaţă de Cristian Bădiliţă, Editura Vremea, Bucureşti, 2015, 334 pag.

Sînt scriitori la care nervul creaţiei le depăşeşte puterea expresiei, în virtutea unui dezechilibru care face ca fermentul spiritual ce le curge prin vine să întreacă pigmentul estetic pe care îl pun în litere. E vorba de un exces de duh ce nu poate încăpea în litere. Ei simt mai mult decît pot exprima, caz în care expresia literară nu doar că le slujeşte drept surogat, dar pe deasupra surogatul ia o formă modestă sub unghi artistic. Din acestă categorie face parte Vintilă Horia. Literatura pe care ne-a lăsat-o e sub nivelul duhului din care şi-a tras motivaţia.

Judecat după fibra intimă, scriitorul născut la Segarcea în decembrie 1915 e croit dintr-o stofă magică, cu vădite aplecări spre misterul cosmic. Inşii cu o astfel de vînă percep lumea ca pe un mănunchi de energii al căror rost e să-i poarte spre centrul propriei existenţe, caz în care viaţa nu poate fi descrisă decît în termeni de destin, la fel cum biografia e doar pojghiţa sub care tresaltă suflul providenţei. A încerca să le spui că viaţa poate fi uneori absurdă ar fi un efort zadarnic, iar în Memoriile unui fost săgetător vezi cum trecutul îşi adună cioburile spre a le strînge într-un edificiu cu sens. Lucrul e cu atît mai izbitor cu cît biografia lui Horia Vintilă e un şir de rupturi cărora în aparenţă le lipseşte sensul, exilul de după 1945 nefiind decît una din ele.

Dar înainte de a vedea ce sens are viaţa scriitorului, să-i lămurim natura. Avînd predispoziţii magice, adică un instinct animist în virtutea căruia pare viu, fiecare lucru pe care îl atinge, Vintilă Horia are simţul naturii. Unii au flerul mumei primordiale, alţii nu. Pentru cei dintîi, natura e o fiinţă a cărei puritate trebuie ţinută cît mai departe de prezenţa umană. Un satir care simte pădurea cu o acuitate nefirească, adulmecîndu-i copacii, pipăidu-i driadele şi gustîndu-i ceaţa seamănă foarte bine cu scriitorul nostru. La mijloc e o mistică a puterilor telurice graţie căreia scriitorul exultă în mijlocul naturii şi suferă în mijlocul oamenilor. Consecinţa imediată e venerarea naturii şi respingerea semenilor. Satirului îi putem spune „taur magic”, cu înseşi cuvintele cu care poetul îşi descrie adolescenţa: „Cred că începutul unei existenţe metafizice ia întotdeauna o astfel de înfăţişare şi că sufletul unui adolescent e arena cea mai potrivită unde vine să moară şi să reînvie taurul magic care ne aleargă în sînge.” (p. 91) Cu impuls liric în sînge, satirul începe să scrie poezie, pentru ca din 1934 Nichifor Crainic să-i publice stanţele în „Gîndirea”, timp de şase ani cei doi aflîndu-se în relaţii cordiale. De altfel, dintre figurile tutelare pe care le-a cunoscut, de la Papini pînă la Jünger, pe Crainic îl va considera retrospectiv intelectualul cu cea mai durabilă influenţă asupra sa.

Dar taurul magic îşi cere drepturile, drept care vibraţia lirică îi pune în mişcare două coarde: fiorul religios şi nervul erotic. Pentru Vintilă Horia nu poţi fi om întreg fără antena sacrului, ideea fiind reluată de cîteva ori în Memorii, în vreme ce asupra erosului autorul va păstra o tăcere încăpăţînată. Din puţinele aluzii poţi deduce că satirul a fost bărbatul unei singure femei, soţia lui, restul regnului feminin fiind ignorat. Oricum, natura lirică îl face inapt pentru disciplinele teoretice, căci studentul nu are chemare pentru filosofie, în care vede o scamatorie de vorbe goale, cum are oroare de Drept, pe care îl absolvă totuşi în iunie 1940 „fără să fi studiat niciodată Dreptul (p. 105). Pur şi simplu îi păcălea pe profesori simulînd pregătirea. În tot acest timp, impulsul poetic creşte în defavoarea apetitului doctrinar. Satirul nu e un om al conceptului, ci al emoţiei, de aici repulsia faţă de doctrine. În consecinţă, respinge toate ideologiile în afara viziunii ortodoxe de la „Gîndirea”, viziune cu care va rămîne pînă în 1992, anul morţii. Natură contemplativă, va fi inapt pentru munci pragmatice (în exil va lucra pentru scurt timp într-un atelier de reparat motoare), administrative (va fi o vreme director de hotel în Italia) sau conţopiste (contabil în Argentina). De timpuriu i se întipăreşte ideea că nu are aderenţă la viaţa socială, motiv pentru care va intra în diplomaţie, fiind ataşat de presă la Roma şi Viena în anii războiului al doilea.

Şi tot acum izbucneşte natura satirului, a cărui atracţie pentru natură merge mînă în mînă cu mefienţa faţă de semeni. Toată viaţa, Vintilă Horia va avea un ochi predispus la pasteluri şi un condei înclinat spre pamflet. Volumul de memorii abundă în descrieri de decoruri (colţuri de natură, clădiri, detalii urbane), în schimb e sărac în evocări de chipuri umane. Satirul e un peisagist, nu un portretist, semn că fuge de oameni. Cînd totuşi îi descrie o face cu precădere în tuşe politice, cu accente de diatribă bătînd în pamflet. Cel puţin paginile despre perioada interbelică (clasa politică, Carol al II-lea şi bolşevismul alogen) au o asprime francă de condei agresiv.

Mai mult, satirul îşi va pierde încrederea în oameni după 1945, cînd va fi martorul prăbuşirii Occidentului sub valurile marxismului. Nici pînă atunci nu păstrase prea mari iluzii în privinţa omenirii, dar neîncrederea îi va atinge apogeul după război, cînd va simţi că un intelectual care se declară solidar cu destinul omenirii e un impostor. Despărţirea de semeni va fi dublată de despărţirea de ţară, cele două rupturi împingîndu-l spre o interpretare metafizică a timpului: istoria e scena unui război universal în care protagoniştii sunt nişte zei minori, a căror viclenie a dus la uzurparea puterii lui Hristos, deznodămîntul neputînd fi decît unul: apocalipsa. Cu vederi eschatologice, Vintilă Horia e un inadaptat trăind drama exilului sub forma unei iniţieri. E încredinţat că toate rupturile prin care a trecut sunt treptele unui drum mergînd la Dumnezeu. Dezrădăcinatul care nu mai are unde să se întoarcă îşi aruncă ancora în elementul divin, singura patrie la care mai poate ajunge. Cu sau fără voie, Vintilă Horia reia motivul scolastic al vieţii privite ca itineră către patrie (via ad patriam), patria nefiind ţara nativă, ci Paracletul dîndu-i mîngîiere. Aidoma credinciosului mărturisind că in patriam redire coactus sum („am fost silit să mă întorc în patrie”), poetul se întoarce în patria divină. Această patrie e chiar centrul pe care un suflet cu trăsături magice îl caută de-a lungul vieţii. Atingerea centrului conferă vieţii un sens, dîndu-i deopotrivă satirului sentimentul împlinirii. Dumnezeu s-a născut în exil nu e atît un titlu de roman, cît mai degrabă o formulă concentrînd o experienţă spirituală. Morala? Cine n-a trecut prin situaţii-limită de felul exilului, închisorii sau războiului nu poate spune că ştie ce este o probă spirituală. Iar rostul literaturii e să surprindă acele cîteva încercări spirituale din tensiunea cărora e alcătuit un destin. Inutil de a preciza că, potrivit acestei optici, literatura contemporană e simptomul unei morţi spirituale, întrucît îi lipseşte, drept condiţie prealabilă, proba rupturilor.

Dacă acesta e unghiul din care îl înţelegem pe Vintilă Horia, atunci vom accepta că spiritul pe care îl pune în cărţi depăşeşte coeficientul lor artistic. E ceea ce spuneam la început: fermentul spiritual întrece pigmentul estetic, taurul magic fiind prin excelenţă un poet căruia convenţia romanului nu-i prieşte. Cu alte cuvinte, romanele îi sunt placide, tihnite ca o apă lină, atîta doar că menirea lor iese din canonul estetic şi trece în tipar metafizic. Numai aşa îi poate fi citită literatura: o alegorie romanescă cu bătaie religioasă, pe care n-o guşti estetic, ci o trăieşti spiritual.

În schimb, Memoriile unui fost săgetător sunt o mostră de diatribă sadea, o măciucă polemică de plesnit adversarii, căci pagini mai dure despre degradarea Europei sau despre ateismul cu faţă democratică cu greu găseşti în altă parte. Vintilă Horia scrie fără timorări despre războiul din Spania, despre cedarea Basarabiei fără război sau despre mareşalul Antonescu. Satirul e un om de dreapta avînd o iremediabilă aversiune faţă de orice formă de egalitarism. O carte pe care masoreţii marxişti de azi, dacă o vor deschide, o vor citi cu noduri în gît, revoltaţi de luciditatea cu care taurul magic scrie despre legionari. E cartea unui spirit care nu a fost contaminat de dresajul ideologic căruia i-a căzut pradă Europa postbelică. Aşa se explică tonul nefiresc al unor amintiri care, chiar neîncheiate cum sînt, au acel aer stînjenitor pe care îl emană de obicei un spirit liber.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara