Cea dintîi naratoare pe care o cunosc de la vîrsta de cinci-şase ani este ţaţa Lixandra. O analfabetă, o Se-herazadă rurală. Era mică, slabă şi purta mereu pe cap o basma neagră legată strîns sub bărbie cu un nod dublu.

Anevoie reuşea să-l desfacă, verile, mai ales, de căldură, fără a se descoperi însă vreodată. O basma ponosită, scorţoasă de atîta praf şi sudoare şi care nu lăsa să-i scape un fir din părul alb probabil - nu i-l văzusem niciodată. Ce-mi trecuse prin minte, să-i cumpăr o năframă, o basma, tot neagră, la tîrgul de Sfînta Mărie de pe malul Ialomiţei, lîngă podul de vase, de unde trei ţigani în cămăşi de noapte scoteau crucea din apă la Bobotează. Voisem s-o plătesc? Basmaua pe care o purta mi se păruse prea sărăcăcioasă?... Parcă îmi vine totuşi să cred că fusese, în mod inconştient, un dar bărbătesc. Să fi fost băiatul unui sultan, i-aş fi deschis în bazar o simigerie cu munţi de covrigi, halviţă, susan şi colivii de aur în care păsărelele să ciripească vesele toată ziua.

*

De obicei, povestea mici istorioare cu şoricei. Aceşti şoricei vicleni şi obraznici mă enervau. Şi nici măcar nu era adevărat că îşi băteau joc de pisici. Era invers. De cîte ori n-o văzusem pe Greta crănţănind cîte un şoarece, mai stînd, mai rupînd din el, în timp ce se uita la mine, ca şi cum ar fi zis: de-ai şti ce gustos e... Pînă într-o zi. Adică, într-o seară. Nu se ştie de unde. Nu se ştie cum. Decorul se schimbă brusc şi o auzii pe ţaţa Lixandra zicînd:

„Era odată o capră, care avea trei iezi"...

Capre, văzusem. Cu iezii, mă jucam.
Atenţia mea se încordase la maximum. O singură dată am rîs sub plapumă, la: „Deschideţi uşa/ Că vine mătuşa!" Veneau la noi multe mătuşi caraghioase.

Felul cum se pitiseră iezii de cumătrul-lup îmi era cunoscut. Toţi ne jucam dea v-aţi ascunselea. Aşa că nu scăpasem nici un amănunt. Mijlociul, sub covată. Mezinul, iute în horn. Numai blegul ăl mare se duce să deschidă uşa ca prostul şi lupu-l mănîncă pe loc. Căutarea celorlalţi mă umpluse de groază. Aici Lixandra coborîse glasul pînă la şoaptă, înzecindu-mi spaima. E ştiut, tehnica prozatorului modern, de la romanul poliţist pînă la romanele distinşilor noştri critici de azi, este să provoace frica. Să bagi în cititor, încet şi cu profit, frica; iar frica, iarăşi se ştie, ne înarmează, ne vitalizează pe toţi, de mici.

Şi-atunci, tot căutînd, lupul strănută...

„Să-ţi fie de bine, nînaşule!"

Ah zăpăcitul, ah guralivul! Mijlociul vorbise! De atunci ştiu că o urare nechibzuită poate să te piardă. Şi că nu-i bine, cînd te joci de-a pitita, să-ţi trădezi poziţia cu atîta grijă aleasă. Cel mic, deştept! Tăcuse mîlc în horn.

*

Acest carnagiu, acest masacru de tragedie antică se termină în stil ortodox şi cu o răzbunare peste care folclorul aşterne un strat subţire de umor. în jalea ei, Hecuba ridică neputincioasă braţele spre cer plîngîndu-şi odraslele ucise. Capra, mama Capră, e, în specificul ei, o femeie lucidă, metodică, pregătin-du-şi gospodăreşte revanşa. Aranjează groapa cu jar. Face şi scăunelul de ceară. Găteşte şi sarmalele şi îl invită pe cumătrul lup la parastas (aici trebuie să ne amintim şi de Vitoria Lipan).

Atunci lupul nostru începe a mînca hlpav; şi gogîlţ, gogîlţ, gogîlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît. - Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut (făţarnicul!)... Şi cum ospăta el, buf! Cade fără sine în groapa cu jăratec... mă pîrlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!

*

După ce am ascultat pînă la capăt povestea aceasta cumplită, i-am pus în vedere naratoarei mele: data viitoare, lupul să nu mai strănute, şi prostul ăla de sub covată să tacă naibii din gură! Anticipam rolul de mai tîrziu al redactorilor de editură, printre care aveam să mă număr şi eu, subjugaţi de ideea finalurilor fericite. însuşi Creangă pare că încearcă să atenueze impresia sinistră, încălecînd la sfîrşit pe-o căpşună - ceea ce e culmea gingăşiei - şi mărturisindu-ne că nea spus o mare şi gogonată minciună.

O, dragă Lixandra, nepreţuito, analfabeto de geniu, întreg iarmarocul lumii de ţi l-as trimite drept răsplată în lutul în care zaci, şi tot ti-aş ră-mîne dator.