Dacă Brazilia poate fi pînă astăzi numită „ţară barocă", atribuirea numelui nu s-a petrecut din pură întîmplare: în Portugalia, ca şi în întreaga Iberie, barocul a durat infinit mai mult decît în altă parte a Europei, asa că portughezii au exportat în colonii cultura lor din acel moment; nimeni nu avea apoi cum să bănuiască existenţa, în subteranele braziliene, a unor munţi de aur - condiţie benefică pentru propăşirea barocului.
Avantajele ocazionale s-au grefat însă pe un element uman extrem de receptiv - şi astfel barocul a înflorit pe coasta răsăriteană a Americii de Sud.
Cînd portughezii se stabilesc masiv în noua colonie, ContraReforma iberică se afla deja în plină purificare doctrinară; iezuiţii, sosiţi împreună cu autorităţile politice şi militare, au oferit încă de la început populaţiei recent- evanghelizate o religie înveşmîntată în pompa specifică secolului. Noua credinţă trebuia să propună ca atracţie specială şi spectacolul religios.
La jumătatea secolului al XVI-lea, aproximativ 50 de ani după descoperire, cea dintîi aşezare notabilă ridicată în Brazilia căpăta numele de Real Cidade de Sao Salvador: şi Salvador i-a rămas numele pînă astăzi. După încă 15 ani, lua fiinţă Rio de Janeiro; iar în 1573, nefericitul rege Dom Sebastiao al Portugaliei, cel ce avea să piară curînd fără urmă în Maroc în luptă cu arabii, emitea un act solemn prin care nou-întemeiata ţară urma să fie împărţită în două - partea de Nord (din jurul Salvadorului) şi partea de Sud (din jurul lui Rio). Deja două părţi, două regiuni, două „state": de atunci încoace, numărul lor a crescut continuu pînă la cele 27 (douăzeci şi şapte) cîte sunt acum.
Atît Salvador cît şi Rio au fost de la început oraşe baroce. Bisericile se ridicau cu toată graba, majoritatea avînd ca model depărtat catedrala Il Gesú din Roma, tipar al barocului arhitectural. In secolul al XVII-lea, primul secol cu adevărat brazilian, se înălţaseră deja mînăstirea Sao Bento din Rio şi cea iezuită din Salvador. Peste puţină vreme, tot ce era mai frapant şi mai exotic în barocul iberic avea să fie adus aici, peste mări şi ţări. Procesiunile, la origine religioase, treptat tot mai profane, încep să se ţină lanţ. Sosirea, în 1611, la recent-fondatul oraş Recife, a statuii Sfîntului Ignaţiu, patron al Contra-Reformei, s-a transformat într-un fel de sărbătoare naţională întinsă pe săptămîni: mii de oameni pe străzi, zi şi noapte.
In acelaşi secol al XVII-lea, cea dintîi capitală a Braziliei, Salvador, căpătase deja numele de „Roma neagră" şi poseda nu mai puţin de 365 de biserici (aşa cum se va întîmpla, două secole mai tîrziu, cu Bucureştiul, încă o dovadă că simbolistica numerelor rămîne universală).
Portughezii împing la exces manierele metropolitane şi fac baroc fără să ştie; ceea ce nu prea îndrăzniseră să făptuiască în Portugalia comiteau liniştiţi în Brazilia, pentru că Oceanul Atlantic aşternuse un imens spaţiu protector între Curtea Regală şi noua colonie. Femeile locului se îmbracă în culori vii, variate, inacceptabile în Europa; bărbaţii fac copii în dreapta şi în stînga, fără să se sinchisească de reproşurile solemne adresate lor de părinţii iezuiţi (e drept că figurile încîntătoare ale copiilor rezultaţi din metisaj, imposibil de întîlnit în Europa, ofereau actelor carnale o vagă scuză estetică). In arta gastronomică, splendoarea barocului peninsular a luat în Brazilia proporţii de basm: porţelanurile chinezeşti sau ale Companiei Indiilor se umpleau de rarităţi şi mirodenii (precum zahărul, orezul, piperul, scorţişoara, vanilia), aflate aici din abundenţă şi combinate cu fructe minunate pe care europenii abia le descopereau).
In mijlocul acestui secol al XVII-lea, poetul din Bahía, Manoel Botelho de Oliveira, cel care a avut pretenţia că este primul poet integral brazilian, a imaginat un soi de paradis terestru, cu obligatorie componentă fructiferă: Insula Maré, numele unui tărîm simbolic, era o insulă plină de legume multicolore, cu aparenţe de fiinţe vii, apoi de banane, pepeni verzi, portocale, nuci de cocos, ananas, lămîi de diferite culori, precum şi de fructe cu nume intraductibile, dar savuroase, goiaba, maracujá, mamao, cajú etc. Insăşi fonetica lor promitea plăceri gustative.
Curînd, colonia numită Brazilia se va transforma într-un fel de ţară a miracolelor. Pictorul Albert Eckhout, sosit împreună cu trupele olandeze care încercau să cucerească Bahía, aduce în Europa un magnific album ce aprinde şi mai mult imaginaţia locuitorilor din Vechiul Continent. Invinşi, olandezii au părăsit în cele din urmă Brazilia, dar expediţia lor a dus la naşterea albumului Libri Picturati de Theatrum Rerum Naturalium Brasiliae, opt sute de imagini nemuritoare care figurează, pe înţelesul tuturor, noul continent: barocul tropical înfăţişat în culori.
Brazilia - pămînt al făgăduinţei a fost pînă la urmă un loc comun european. Sub această etichetă fabricată a intrat ţara în chiar opere serioase, erudite şi de referinţă. Cum ne-am putea explica altfel prezenţa Braziliei în El Criticón al lui Baltasar Gracián, înfăţişată în următorii termeni: „acel paradis, unde rîurile sunt de miere, munţii de zahăr, pămînturile din biscuit, iar prăjiturile sunt atît de gustoase, că fac din Brazilia paradisul cofetăriei".
