A murit Petre Stoica. A plecat din nou dintre noi, de data aceasta definitiv.

Prima dată, cu mulţi ani în urmă, înainte de 1989, s-a refugiat într-un sat de pe Neajlov, Bulbucata, preferând să se ocupe de treburi gospodăreşti (şi, bineînţeles, să scrie) decât să ia parte la mascarada funestă care devenise viaţa publică în România.

Imediat după căderea comunismului, a venit în regim de urgenţă - ca şi cum ar fi început războiul şi ar fi fost chemat pe front - la Bucureşti; a lucrat ca redactor la Dreptatea, a publicat un volum de versuri anticomuniste (el, autorul atâtor volume de versuri violent apolitice), Piaţa Tien An Men II, despre ce s-a întâmplat în 1990 în Piaţa Universităţii, a participat la demonstraţii de protest împotriva revenirii la putere a foştilor lideri comunişti.

Apoi, a plecat pentru a doua oară din Bucureşti, la Jimbolia, unde a înfiinţat o fundaţie culturală româno-germană. Este foarte probabil că, dezamăgit de modul - lent şi confuz - în care renaşte societatea românească, a preferat să treacă la acţiune, într-un domeniu care îi era familiar, lăsând altora plăcerea de a vorbi la nesfârşit la televizor.

Pentru ca acum câteva zile (la 21 martie 2009) să ne părăsească irevocabil. Este infinit regretabil că a murit. Avea 78 de ani (împliniţi la 15 februarie), dar încă putea să ne încânte cu simplitatea rafinată a scrisului său.

*
Poet din generaţia lui Nichita Stănescu, intrat în mitologia literară a epocii, Petre Stoica şi-a scris fiecare poem cu sentimentul inaugurării. Nu a fost niciodată blazat sau plictisit. Chiar şi blazarea sau plictiseala le-a descris în cuvinte simple şi pline de prospeţime. Tex­tele sale au o virginitate emoţionantă (de neîntâlnit în scrierile poeţilor tineri, care par să se fi născut versaţi şi dezabuzaţi):

"Este o seară identică serii de ieri/ identică tuturor serilor din orăşelul/ care ziua dansează ca o balerină cu un singur picior" etc. (Poem idilic).

*
Poetul transformă proza în poezie sub ochii noştri. Peisajul unui orăşel de provincie, care unui poet "mizerabilist" de azi nu i-ar spune nimic, devine pitoresc-paradisiac şi iradiază un fin, abia sesizabil umor, în viziunea lui Petre Stoica:

"Bariera se ridică agale,/ căruţe cu păsări, cu fructe, cu mac/ intră în oraşul mic, salutate/ de cocoşul cu trâmbiţa spartă.// Huruie storuri de case bogate/ şi mâini dolofane aşează-n ferestre/ plăpumi azurii peste care/ cresc norii pernelor albe./.../ Căruţele cântă din osii uscate/ şi ajung în piaţa cu bidoane de lapte,/ altele caută judecătoria de ocol/ unde ţăranii coboară/ şi intră în curte cu biciul în mână.// Lângă monumentul cu vultur/ apar funcţionarii lins pieptănaţi,/ dispar în misterioasele coridoare/ împodobite cu genţi şi avize./.../ Din ceasul preturii cad smalţuri crăpate./ Aerul e dulce, de candel,/ bătrânul fotograf s-a prăbuşit pe ziar/ şi vorbeşte vorbeşte în somn." (Reşedinţă de plasă).

În mod similar, obiecte sau vietăţi umile, dintre acelea care pot fi găsite în orice gospodărie ţărănească şi cărora în viaţa de fiecare zi nimeni nu le dă importanţă, sunt aduse de poet în prim-plan şi glorificate suav:

"Oare când a eşuat această navă spuneţi-mi/ încât i se vede capul de cocoş de la proră/ era o maşină de călcat alimentată cu jar/ trecea imperială pe marea rufelor albă/ pavilionul cu volănaşe adia în briza venind/ din grădină mătasea valsa cu libelula-n verandă/ nimic nu sugera furtunile modei din zare/ când eşuase nava când o aruncase-n ungher/ talazul vieţii tace amiralul beznei păianjenul/ şi maşina de călcat se scufundă încet/ în adâncimi de rugină în memoria timpului/ discret absorbindu-ne" (Maşina de călcat).

*
Alteori, poetul procedează ca un magician, făcând poezie din nimic, din aer, din fantezii imponderabile, din amintiri volatile:

"Doamne cât de trist am fost aseară/ literele mele au luat-o razna prin ploaie/ m-a salvat în cele din urmă credeţi-mă/ amintirea unei vieţi trăite de mult/ eram şambelan la curtea coniacului/ scriam partituri de dragoste şi iarna/ mă duceam la french cancan pe atunci/ stăpâneam şi aerostate cu heliu parcă mă văd/ suflând în trâmbiţă deasupra oraşului/ în prezent sunt un biet poet premiat/ cu frunze de urzici Doamne cât e de trist/ am fost aseară pe când alergam prin ploaie/ după ultima literă" (Şambelan la curtea coniacului).

*
Versurile de dată mai recentă păstrează foarte puţin din această voluptate ritualizată a descrierii. Ritmul lor are o precipitare dramatică care abia în finalul fiecărui poem se dizolvă în dezabuzare sau ironie:
"M-am întâlnit cu trupul meu gol în oglindă/ gol ca în ziua Judecăţii-de-Apoi// nu mai era zeu valsând pe netezimea mării/ nu mai era fulger în odihnă/ lângă trupul de femei gol/ nu mai era mândria arborelui meu genealogic/ nu mai era decât un spectru// i-am pipăit coastele genunchii sternul/ i-am pipăit atent/ întregul ornament de oase năruite// speriat de strigătul poştaşului oprit la poartă/ trupul meu gol şi-a pus halatul meu de casă// întru târziu/ m-am apucat să-l citesc pe Blaise Pascal" (Întâlnire cu trupul meu).

*
Lectura cărţilor lui Petre Stoica oferă o plăcere aleasă celui care are răbdarea să dea pagină după pagină şi să întârzie asupra fiecărui vers. Un tânăr ar putea descoperi bucuria de a citi poezie parcurgând textele lui Petre Stoica, sobru-seducătoare, ca parfumurile franţuzeşti for men. Delicateţea acestor texte nu are legătură cu efeminarea, reprezintă un mod masculin de a fi tandru faţă de lume.