Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Talent şi tenacitate Un crochiu biografico-stilistic de Ion Bogdan Lefter

Unul dintre cei mai rafinaţi „aperceptivi” ai prozei şi ai literaturii române şi totodată un mare stilist, cu o excepţională vocaţie de observator al lumii din jur şi cu o expresivitate de limbaj pe măsură, Gheorghe Crăciun etalează în paginile sale un impresionant talent nativ.

De-ar fi să ne gîndim doar la splendida Epură pentru Longos (textul „în foileton” din Compunere cu paralele inegale, a doua lui carte, din 1988), amestec extraordinar de luxurianţă naturistă şi de bogăţie senzorială, sentimentalerotică... O evidenţă ilustrată – de fapt – de toate scrierile autorului, de la exerciţiile de notaţie din tinereţe, din jumătatea a doua a anilor 1970, recuperate în Mecanica fluidului (2002), şi pînă la proza şi eseistica maturităţii.
Un enorm talent sprijin pe o la fel de fabuloasă tenacitate. Constatînd evidenţa celui dintîi, insist aici asupra celei de-a doua, cu observaţii şi de cititor, şi de prieten, de însoţitor, circa un sfert de veac, al său.

Să spun mai întîi că folosesc termenul cu convingerea că e extrem de caracterizant pentru Gheorghe Crăciun. Îl desprind din seria sinonimică a travaliului intelectual şi scriitoricesc intens, a efortului dedicat total, constant, pe brînci, ani şi decenii la rînd, a „transpiraţiei” despre care Edison spunea că, alături de un procent de 1% inspiraţie, intră cu o cotă de 99% în compoziţia geniului. După felul în care confirmă sau nu „reţeta”, marii artişti se împart în „serioşi” şi „neserioşi”, „concentraţi” la masa de scris sau în faţa şevaletului, respectiv „inconstanţi”, „lunateci”, „zăpăciţi”, vaganţi prin jungla vieţii; sau: „sobri” şi „boemi”, „muncitori” şi „risipitori” etc. etc. etc. – cu toate variantele intermediare, bineînţeles.
Vasăzică, talentul ieşit din comun al lui Gheorghe Crăciun s-a sprijinit pe o tenacitate la fel de formidabilă. Avea un veritabil „cult” al muncii: tot ce făcea făcea cu o mare seriozitate, chiar şi cînd era vorba despre lucruri mai „uşurele”, de luat în glumă, sau despre ocupaţiuni cotidiene, banalităţi, corvezi inevitabile. Iar meseria de scriitor însemna pentru el, deasupra a orice altceva, devoţiune, travaliu tenace, continuu, în conformitate nu doar cu un „cult”, ci şi – mai exact spus – cu o exemplară etică a muncii.
Despre care va fi vorba în continuare.

Vedea două „surse” ale seriozităţii sale: spunea uneori – nu foarte des, totuşi! – că se consideră „ţăran” şi „ardelean”.
Se născuse în Tohanu Vechi, pe-atunci comună, deci în „mediul rural”, astăzi absorbit de Zărneşti, deci în „mediul urban”. Mama lui e născută în Tohanul Nou, peste deal, aproape de Bran. Localităţile de pe-acolo, la Vest de Braşov, de-a lungul versantului nordic al Bucegilor, spre Piatra Craiului, pînă- n Măgura Codlei (precum Cristian sau Vulcan, ca să nu mai vorbim despre mai cunoscutul Rîşnov) se află – de fapt – undeva la mijloc: gospodării ţărăneşti, curţi cu animale şi, în spate, grădini cu legume şi pomi fructiferi, dar în formula „minicetăţuilor” săseşti, cu porţi mari spre stradă, închise, ascunzînd privirilor ce se întîmplă înăuntru, drept care la vedere rămîne doar şirul caselor, solide, respectabile, ca-n orice suburbie orăşenească. Direcţia e aici „ascendentă”, lăsînd în urmă aspectul sătesc, „refulat” în spatele faţadelor impenetrabile, pe cînd centrele urbane „descresc” la margini înspre o simili-ruralitate adeseori lăsată la vedere.
Salariaţi în industria locală, la Zărneşti, sau în cea braşoveană, în administraţie sau în servicii, localnicii aveau – deci – şi încă mai păstrează şi o legătură directă cu munca pămîntului, mai ales în grădinile proprii, suprafeţele mai mari fiind şi acolo „cooperativizate” sub regimul comunist. Mai mult, zona e foarte frumoasă, dăruită de Cel de Sus: podişul se stinge între colinele care converg către Bran sau către Făgăraş, încît Tohanul e protejat dinspre Nord de pante împădurite, iar spre Sud terenul vălureşte uşor la distanţă mică, lasînd larg deschis, în fundal, de la stînga la dreapta, orizontul splendid al frontului de munţi. Dacă avansezi prin Tohanu Vechi, spre centrul Zărneştiului, dai tot de coaste şi văi prin care poţi avansa fie către Munţii Piatra Craiului, fie mai departe, către Făgăraş, trecînd şi prin Poiana Mărului, cea „a pictorilor” (cu care Gheorghe Crăciun a fost prieten – altă poveste de povestit...).
Altfel spus: dacă trăieşti acolo, nai încotro, eşti asediat de minunăţiile montane, de mirosul de răşină al brazilor, în mijlocul pajiştilor mereu verzi, traversate de rîuri repezi. Dacă nu propriu-zis „rural”, universul copilăriei şi adolescenţei lui George (cum îi spuneau părinţii şi cum l-au numit apropiaţii, familia, prietenii, toată lumea) a fost unul intens „naturist”. A vorbit şi a scris în cîteva rînduri despre legăturile lui vechi cu viaţa frustă, despre descoperirea – de pildă – a miracolelor vegetale. A scris pagini splendide despre relaţia dintre limbaj şi obiectualitatea înconjurătoare, atît cea domestică, inclusiv a muncii la cîmp, cît şi cea naturală, a plantelor şi animalelor, a păsărilor şi insectelor (un capitol pentru o proiectată carte „la patru mîini” pe care urma s-o scrie împreună cu Bedros Horasangian; acesta din urmă a inclus secvenţa întrun roman propriu, Sala de aşteptare (publicat în 1987; nu-mi amintesc acum dacă George a mai preluat bucata în vreo carte a sa). Nu despre un „ţărănism” efectiv era – deci – vorba, ci despre o anume provenienţă dintr-o lume mai direct legată de viaţa concretă, naturală din jur; şi despre tipul de existenţă al locuitorilor zonei, ocupaţi, fie şi doar în timpul liber, cu mici trebăluieli de tip rural. Altfel, tatăl său a fost funcţionar, iar mama a lucrat ca îngrijitoare la şcoala apropiată de casă la care copiii, George şi sora lui mai mare, au urmat clasele primare; dar generaţiile mai vîrstnice fuseseră – într-adevăr – săteşti şi transmiseseră acel ethos al ţărănimii din regiunile muntoase, obligate de clima mai aspră să muncească mai din greu, cu îndîrjire, înfruntînd natura. Prozatorului întrutotul urbanizat şi structuralmente – şi el – tenace, de o hărnicie ieşită din comun, îi plăcea să-şi amintească atare ascendenţă.

Nici „ardelenismul” său nu era unul propriu-zis. Linia Braşovului, lipită de Carpaţii sudici, e practic graniţă cu Vechiul Regat, iar la Bran, la cîţiva kilometri de Tohan, era una dintre vămi, deci o zonă de interferenţă a regiunilor şi a regionalismelor. Deşi liceul l-a urmat la Sighişoara, George Crăciun nu s-a dus pentru studiile universitare către „inima” Transilvaniei, la Cluj, sau pe unde se mai putea pe-atunci, de pildă la Sibiu, ci a venit la Bucureşti. După cei cinci ani necesari pentru obţinerea licenţei (a făcut parte dintr-una dintre promoţiile cărora durata standard de patru ani le-a fost extinsă), se adaptase perfect în Capitală şi, devenit braşovean la maturitate, a revenit mereu cu plăcere în urbea studenţiei, ca-ntr-un spaţiu cu totul familiar, pînă cînd s-a şi stabilit aici, către sfîrşitul vieţii, cred că în toamna anului 2000.
„Ardeleanul” era – prin urmare – în egală măsură „regăţean” şi a evitat să contribuie la noua pseudo-mitologie postcomunistă a „transilvanismului” ca variantă „superioară” a „românismului” (de fapt, o formă – inabilă... – de disimulare a unui complex provincial de inferioritate). Se proclama cîteodată „ardelean” cu strictă referire la ideea de temeinicie pe care gura lumii o atribuie mai degrabă românilor „intracarpatici” decît celor „extracarpatici”. De fapt, fără excese de „specifism” regionalist, nu făcea decît să-şi recunoască felul de a fi şi să-i aproximeze – mai în glumă, oricum nu foarte serios – o posibilă explicaţie biografico-geografică.

Se înţelege din asemenea consideraţiuni că şi „ţărănismul”, şi „ardelenismul” lui Gheorghe Crăciun se cuvin privite cu o doză mare de relativism. Tenacitatea caracteristică i-a fost – în fond şi la urma urmei – trăsătură temperamentală, de structură a personalităţii: ca şi alţi cetăţeni de extracţie rurală sau urbană, „ardeleni”, „regăţeni”, din orice colţ al lumii, şi spre deosebire de restul, era înzestrat cu perseverenţă. A lui era formidabilă: se străduia să ducă la bun sfîrşit tot ce începea, nu abandona la jumătate, nu improviza superficial, nu „dădea rasol”, nu „fuşerea” nimic. Ca scriitor, petrecea ore lungi la masa de lucru, pînă tîrziu în noapte, cu o „productivitate” – cel puţin în anumite perioade – incredibilă. Citea la fel, „înghiţind” în timp record – şi fără să-şi diminueze atenţia, cu observaţii de maximă acuitate, pînă la detaliile de frazare – cărţi, reviste, lucrări ale elevilor sau ale studenţilor săi, orice. Şi-a asumat condiţia de prozator, de eseist, de profesor ca pe una de mare muncitor al lecturii şi al scrisului, de „salahor” intelectual.
Îi puteai urmări tenacitatea ca manifestare sistematică a personalităţii, de o coerenţă perfect calmă, fără tensiunile şi iuţirile de puls pe care, în cazurile atîtor altora, le produc ambiţia, orgoliul, visele de mărire. Îşi urmărea riguros proiectele, drept care a şi reuşit să construiască în mai multe direcţii culturale, pe cont propriu sau mobilizînd echipe de lucru, atunci cînd erau necesare eforturi colective.
Şi-a identificat – apoi – un număr de teme predilecte şi le-a reluat consecvent, dezvoltînd în jurul lor argumentaţii personale, valabile şi ca expuneri către public, în scris ori în alte forme, dar mai ales ca substructuri conceptuale pentru propriile sale explorări literare şi intelectuale, cărora le-au servit drept solide fundamente: textul, scriitura, „trupul şi litera”, altele cîteva.
Avea – în genere – o evidentă sistematică a gîndirii, modelată de o serie de referinţe culturale la care revenea mereu, alese dintre teoreticienii, nu dintre practicienii literaturii, dintre eseişti şi filozofi, totuşi dintre cei interesaţi de limbajele artistice, deci cu deschidere spre „inter-regnul” concret-abstract, în care de la detaliile obiectuale şi de viaţă cotidiană pornesc rapid speculaţii generalizatoare şi – invers – ideile se „corporalizează” atrăgător, seducător. Rămăsese fascinat din juneţe de teoreticienii francezi ai textului, ca şi de predecesorii lor, formaliştii ruşi, dintre care-i menţiona mai ales pe Tomaşevski, Tînianov şi în primul rînd pe Şklovski (la noi e citat mai ales Propp şi se mai fac referiri la marele „părinte” al tuturor, Bahtin). Îşi trăise tinereţea contemporan cu voga lui Barthes. Îi cita pe Ricardou, pe Julia Kristeva, pe Todorov, pe alţii. Dintre filozofi – pe Wittgenstein; ori un hermeneut al limbajelor vizuale precum Herbert Read. Îi plăceau mulţi scriitori din toate literaturile, le înţelegea mentalităţile şi mecanismele creative, însă nu-i emula, cu excepţia – bineînţeles – grupului ori grupărilor din care a făcut parte ca autor novator, experimentalist, „generaţionist”, întotdeauna militant. Altfel, nu ajunsese întîmplător profesor (şi) de teoria literaturii: fără să aibă vocaţia didactică a specialiştilor domeniului şi nici obsesia maniacală de a impune o anume viziune ori o terminologie de el inventată, era în apele lui acolo unde scriitura literară şi faptele culturale erau disecate şi interpretate ca expresii ale coerenţei intelectuale, ale sistematicii gîndirii.

Ipostaze ale formidabilei sale tenacităţi:
*conversia de la poezie la proză: începuse – fireşte – cu versuri adolescentine, ameliorate serios în anii de studenţie, cînd avansase către o perspectivă profesionalizată asupra genului (a inclus cîteva grupaje în Frumoasa fără corp, 1993); dar s-a autoconstruit ca prozator, remodelîndu- şi felul de a percepe şi de a înţelege lumea, alegînd soluţii tot mai cuprinzătoare de absorbţie a realităţii în text, mai „narative”, nu neapărat „epice”, dar extinse pe orizontala limbajului; fără să fie foarte prolific, lipsit de imaginaţia ficţiunilor „de acţiune”, a muncit din greu la cele cinci cărţi de proză pe care le-a publicat (socotind şi începuturile din Mecanica fluidului), plus paginile rămase în dosare, pe hîrtie şi în computer;
*eseistica, analizele aplicate textelor literare, studiile teoretice: a ajuns să publice mai mult în genurile zise „secundare” şi chiar să fie uneori considerat „critic”, deşi respingea eticheta, explicînd sec de ce nu i se potriveşte, de ce el se simte şi rămîne prozator; însă seriozitatea muncii intelectuale nu putea să nu-l împingă către discursurile metaliterare, pe care – pînă la urmă – le-a practicat cu spor, la nivele ridicate de performanţă;
*profesoratul, meseria lui primă şi – aşa-zicînd – ultimă, ca a tot filologului, în ordine pragmatică, pentru subzistenţă: practicată în condiţiile grele ale navetismului înainte de 1990, la Universitatea din Braşov după, cu tot devotamentul pe care l-au meritat şi elevii lui de la Zărneşti, cu al căror sprijin a explorat creativitatea literară infantilă, şi studenţii de mai tîrziu, norocoşi să aibă în faţă un asemenea mentor de o impecabilă seriozitate, temeinic în predare şi comprehensiv în dialogul intelectual de care tinerii au atîta nevoie în anii formaţiei; plus conştiinciozitatea lui neobosită, prelungită în pedanteria pregătirii cursurilor, apoi în cărţile care rezultau din lecturile şi fişările sale sistematice;
* în fine, munca de editor, pe care, împreună cu prietenul şi colegul nostru de generaţie Călin Vlasie, şi-a asumato ca pe o construcţie culturală de mare anvergură, ei doi făcînd din Paralela 45 un exemplu rar de solidarizare a unui mare număr de autori în jurul unui program „generaţionist” deschis şi vizionar – despre care aş putea povesti multe, căci multe au fost şi aventurile noastre editoriale comune, dicţionarele, antologiile, seriile de cărţi la care am lucrat cot la cot, înconjuraţi şi de alţi colegi, prieteni, învăţăcei...

Obsedat de limbaj, de text, de funcţionarea şi proliferarea reţelelor semiotice, George a exersat şi o gamă întreagă de stilistici ale tenacităţii (sau... „l-au scris” ele pe el?!). Toate cărţile, toate paginile lui au fost parte din marele efort de ansamblu, din autoconstrucţia despre care vorbesc; însă mă gîndesc acum la scriitura propriu-zisă, ca desfăşurare, ca travaliu, ca avans progresiv în teritorii din ce în ce mai îndepărtate, prin foraje mereu mai adînci, fără nici o economie de efort; la frazările lui bogat-exploratorii, enumerative, sinonimice, continuate pînă cînd formulările se încarcă de expresivităţi nuanţate şi de sensuri multiple, suprapuse delicat ori desfoliate asemenea.
În fond şi la urma urmei, figura lui stilistică definitorie asta este: enumeraţia prelungită pentru obţinerea de extensii retorice şi semnificante, cu deschideri în trepte, prin utilizarea de sinonimii parţiale şi de alte tropisme ajutătoare, asociaţii varii, jocuri de limbaj, orice. De unde expresivitatea atît de subtilă, cu totul specială, a scriiturii prozatorului senzorialo-cerebral care a fost şi rămîne, de un enorm talent şi de o fabuloasă tenacitate, cum rar pe lume...


Prezentare la Conferinţa naţională „Gheorghe Crăciun: viaţa şi opera”, organizată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov, 12 iulie 2012 (redactare ulterioară).


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara